Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury – recenzie
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Mi-am dorit să citesc această carte încă de când am auzit de traducerea ei în limba română la editura Nemira, deși înainte cartea îmi era total străină. A fost oarecum dragoste la prima vedere, căci titlul m-a fermecat pe loc și eram sigură că această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca unui bookaholic. Nu m-am înșelat, chiar este o astfel de carte, însă din păcate așteptările mele au fost un picuț cam mari. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut povestea, ba din contră, însă mi-aș fi dorit să mă regăsesc mai mult în acea fată care citea în metrou.
Protagonista cărții este o tânără parisiană obișnuită, cu o viață banală, care își petrece zilele în monotonie, visând la diferite scenarii, dorind în secret să i se întâmple ceva diferit, ceva palpitant, ceva care să poată alunga definitiv plictisul și monotonia așternute pe nesimțite în viața ei. Plăcerea ei vinovată sunt cărțile și în fiecare dimineață, în metroul care o duce spre agenția imobiliară unde lucrează de patru ani plictisitori, își face obișnuitul ritual: observă ceea ce citesc ceilalți călători și își imaginează în ce fel lecturile alese de către aceștia le modelează viața.
„Imi plac cărțile, atâta tot. Ar fi putut să adauge: Oamenii nu-mi plac întotdeauna.”
Însă într-o dimineață, Juliette se depărtează de la rutină și alege un alt itinerariu spre serviciu. Privirea i se îndreaptă spre o micuță iraniană ce se plimba nonșalant pe străzi, de parcă pe draga de Juliette ar fi așteptat-o, iar pașii o poartă spre locul în care se îndreaptă micuța, un loc în care, din acel moment, Juliette revine în fiecare zi, lăsându-se pradă unor descoperiri palpitante. Pe nesimțite, un bărbat își face loc în viața protagonistei, un bărbat atipic, ciudat, ce poartă mai multe secrete. Numele lui este Soliman, iar micuța este Zaide, fata acestuia.
„Pe poartă, o plăcuță din metal emailat, de-a dreptul desprinsă dintr-un film despre anii de război, își zise Juliette, anunța cu litere mari, albastre Cărți fără limite.”
Soliman reprezintă un mister pentru Juliette. Tot ce are legătură cu acest bărbat ce și-a făcut loc în viața ei pe nepusă masă i se pare straniu. Dar și incitant, iar instinctele și inspirația tinerei se trezesc la viață din amorțeala în care săracele căzuseră, răpuse de atâta monotonie și repetitivitate. Bărbatul este pentru ea, în mare parte din timp, o carte închisă, ori una scrisă într-o limbă necunoscută, dificil de înțeles, la care tânăra nu are acces. Viața lui, atât de simplă și solitară, poate fi cu ușurință catalogată drept ciudată. Cu toate acestea, Juliette nu îl refuză atunci când acesta îi face o propunere...la fel de ciudată precum este el.
Viața tinerei se schimbă în acel moment. În mod brusc, Soliman și micuța Zaide îi schimbă total percepția asupra vieții și asupra...cărților. O nouă viață i se așterne la picioare, o nouă identitate, una care i se potrivește mănușă Juliettei. Ori poate nu. O viață care îi aduce în față perspectiva schimbărilor. Dorința ei de a cunoaște și de a empatiza cu persoanele străine, de a le ajuta prin recomandarea unei cărți care să li se potrivească, care să îi remodeleze, prinde încetul cu încetul contur. Schimbarea vine chiar de unde nu se așteaptă – fosta colegă de muncă, cu care nu avea prea multe în comun, și fostul ei șef. Schimbările din viața lor îi dau încredere Juliettei că Soliman avea dreptate, că lectura și cărțile potrivite fiecărei personalități în parte pot schimba viețile oamenilor.
„- Povestea cărților, înțelegeți? Modul în care trăiesc, oamenii care le ating, fiecare carte este un portret și are cel puțin două chipuri.
- Două...
- Da. Chipul celui – sau celei, în cazul dumneavoastră – care o dă. Și chipul celui sau al celei care o primește.”
Cartea este, din păcate, extrem de scurtă, având până în 200 de pagini, iar când am citit descoperirea Juliettei, conform căreia o fată dn metrou plânge mereu la pagina 247 și constatarea lui Soliman, care este de părere că de la acestă pagină totul se schimbă și „pare pierdut”, prin gând mi-a trecut inevitabila întrebare: oare din această cauza autoarea s-a oprit din scris la pagina 198? Da, poate este stupind să spun asta, ori poate empatizez precum cărăușii lui Soliman.
Explicație:
Protagonista cărții este Juliette, o bibliofilă împătimită. Nu se mulțumește niciodată doar să citească. Ea trebuie să rumege fiecare pagină, să o mângie și să se transpună în pielea personajelor. În metrou, locul ei preferat pentru lectură, îi plăcea să observe alți cititori: pe omul cu pălărie veche, pe bătrâna cu cartea de bucate italiană, pe fata care plânge mereu la pagina 247.
„-Nu, răspunse Juliette cu hotărâre, o hotărâre care o miră și pe ea, nu fac parte dintr-o sectă. Îmi plac cărțile, atâta tot. Ar fi putut să adauge: Oamenii nu-mi plac întotdeauna.”
Juliette nu este tocmai personajul pe care l-aș aprecia de obicei într-o carte. Pe lângă iubirea față de cărți, nu are absolut nimic special și viața ei este dureros de simplă, chiar monotonă, dar totul ia o întorsătură bruscă atunci când îl cunoaște pe Salmon și pe fetița lui Zaide și descoperă o lume nouă, fără limite. Așa că își abandonează locul de muncă și alege să își dedice toată viața iubirii ei pentru lectură.
„Ce prost! Nu înțelesese nimic. De altfel, nici ea. Asta trebuie să facă parte din faimoasa condiție umană, pachetul pe care-l primim la naștere - toți suntem, în definitiv obturați, impermeabili la emoțiile celuilalt, incapabili să descifrăm gesturile, privirile, tăcerile, condamnați toți să ne explicăm, laborios, prin cuvinte care nu se dovedesc niciodată cele mai bune. ”
Singurul minus vizibil pe care i-l pot găsi acestei cărți este că toate personajele din acest roman duc iubirea pentru cărți până într-un extrem. Devin atât de dependente de lectură încât uită de lumea reală și de relațiile cu cei dragi și chiar și de propria persoană. Citesc până în momentul în care dau cu piciorul la tot ce au și singura cale de ieșire pe care o văd e sinuciderea. Nu știu dacă în realitate s-ar putea întâmpla așa ceva, însă mi s-a părut un destin macabru și, deși mă doare să o spun, nicio dependență nu merită să-ți pui viața în pericol, nici măcar cea pentru cărți.
Fata care citea în metrou e o carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui cititor. Este o carte tare ușor de parcus, care nu aș fi crezut niciodată că îmi va plăcea atât de mult pe cât a făcut-o.