Question

Fata morarului de george coșbuc ,comentariu literar,va rog..
Dau coroană

Answer 1

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca temă vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.

Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată. Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane. Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină şi harnică”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului. Ion Creanga. În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii şi alte fapte ale Răului, fata moşneagului îngrijeşte o căţeluşă slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi uscătură, humuieşte o fântână, lipeşte şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea personificării în dialogul fetei cu toate aceste „personaje” întreţine condiţia fantasticului şi argumentează prin concreteţea faptelor caracterul frumos al fetei moşneagului.
Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum slujeşte la Sfânta duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau „balauri şi tot soiul de jivine mici şi mari”, respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea harnică a moşului dă ultima probă a curajului, hărniciei şi modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors de la biserică a găsit copiii „lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute”.
Din momentul acesta destinul fetei şi statutul său se schimbă radical: de-acum fata moşului este răsplătită de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi”, iar căţeluşa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă provocând mare necaz babei şi fetei sale. Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor” (în plan negativ) pentru fata babei care „porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”.
Pe acelaşi traseu al fetei moşului, în faţa aceloraşi personaje, fata babei respinge orice ajutor conform argumentului popular expus sub forma unei sentinţe că „mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă”. La Sfânta Duminică bucatele „le-a făcut afumate, arse şi sleite” încât acesta când a venit de la biserică „şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce a găsit acasă”. Lacomă din fire, a ales lădiţa cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce făcuse. Bineînţeles că, la întoarcere, căţeluşa, părul, cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie şi mai tare pe fata cea răsfăţată a babei.
În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, pe baba şi pe fata ei, acestea fiind mâncate de balaurii din lădiţa Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume. Ion Creangă concepe personajele basmului conform unei structuri clasice, fiecare reprezentând o anumită trăsătură de caracter: fata moşului - bunătatea, fata babei - lenea, moşul era un gură cască, iar baba - răutatea.