fișă de lectură oracolul de Mircea Cărtărescu
Răspunsuri la întrebare
Eram în clasa a patra când IDR-ul a-început sa-mi iasa neobisnuit de mare. Desi era o injectie, nu prea ne era frica de ea, pentru ca ne-o faceau în antebrat, cu un acusor ridicol de mic, ce ne vâra un strop de lichid sub piele. Am fi preferat, bineînteles, vaccinul pe zahar cubic, dar asta era. Ne însiram în fata usii cabinetului medical, cu mâneca suflecata si, când ajungeam înauntru, ne uitam mai întâi cum le face la cei din fata, ne bateam joc de fetele si mai ales de baietii fricosi si, când ne venea rândul, întindeam mâna si ne uitam în partea cealalta. Peste câteva zile veneau sa vada rezultatul. Atunci începea chinul meu.
Prima data m-a luat prin surprindere. Nici nu ma mai gândisem la micul "vaccin". Cel pe care ti-1 faceau în picior era afurisit rau, a doua zi te durea groaznic si nici nu mai puteai sa-ndoi piciorul, mai ales ca toti colegii încercau sa te pocneasca peste el când nu erai atent. Pe lânga el, IDR-ul era un fleac. Asistenta medicala a intrat în clasa si ne-a luat la rând, începând din prima banca. Eu, desi cel mai maruntel dintre baieti, stateam în ultima banca, lânga un repetent de doua ori cât mine, Puica Ion, pe care, chipurile, trebuia sa-1 aduc pe ca 737d312h lea cea buna. Puica asta era un tembel ce nu s-a vazut. La o lectie de citire cu faimoasa batrânica ce aluneca iarna pe-o pojghita de gheata si copiii o ajuta sa se ridice, Puica citise ".. .si ba-trâ-nica a-lu-ne-ca pe o plos-nita..." Era dezastru. El a vazut primul IDR-ul meu, la vreo doua zile dupa ce ni-1 facusera.