formarea provinciei dacia concluzii
Răspunsuri la întrebare
După cucerirea Daciei, în urma războaielor din 101 – 102, 105 – 106, împăratul roman Marcus Ulpius Traianus (98 - 117) începe opera de romanizare. În vara anului 106, după sinuciderea lui Decebal (87 – 106), orice rezistenţă majoră a dacilor a încetat. Cel mai important document din care rezultă supunerea Daciei este inscripţia de la Corint, aceasta prezintă cariera unui ofiţer roman ce a fost prezent în „a doua expediţie, prin care întreaga Dacie a fost învinsă” (secunda expeditione, qua universa Dacia devicta est). Evenimentul mai este amintit de emisiunile monetare emise cu această ocazie şi, mai ales, de inscripţia de la Porolissum, emisă la 11 august 106, care atestă acordarea cetăţeniei romane înainte de termen mai multor militari[2].
Dacia Augusti Provincia cuprindea Transilvania (fără colţul sud-estic), vestul Olteniei, cea mai mare parte a Banatului, alte teritorii nord dunărene, cum ar fi: nord-estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi sudul Moldovei au fost incluse provinciei Moesia Inferior. Noua provincie, situată la graniţa Imperiului Roman cu barbarii, este organizată ca provincie imperială condusă de un guvernator numit de împărat (legatus Augusti pro praetore), de rang consular (vir consularis), cu atribuţii militare şi juridice.
Primul guvernator a fost Iulius Sabinus care, probabil, a început organizarea provinciei după model roman. Sub urmaşul său, Decimus Terentius Scaurianus, este ridicată Sarmizegetusa romană (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), eveniment atestat de o inscripţie[3].
Sub Hadrian (117 – 138), sarmaţii iazigi, aliaţi cu roxolanii, atacă provincia, fapt ce l-a făcut pe împărat să se gândească la abandonarea ei. După restabilirea ordinii, acesta dispune modificarea structurii administrative: cea mai mare parte a provinciei formează Dacia Superior, în timp ce Dacia Inferior[4] cuprinde sud-estul Transilvaniei, estul Olteniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, preluate de la Moesia Inferior, teritoriile situate la nord de râurile Arieş şi Mureş au constituit Dacia Porolissensis[5] (118). Dacia Superior continuă să fie condusă de un legatus Augusti pro praetore, dar de rang pretorian, iar celelalte două, Inferior şi Porolissensis, au în frunte câte un procurator Augusti.
În timpul lui Marcus Aurelius (138 – 161) cele trei provincii sunt puse sub comanda unui singur guvernator, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, de rang cosular, în teritoriu staţionau acum două legiuni, V Macedonica şi XIII Gemina (169). Două din cele trei provincii îşi schimbă numele: Dacia Superior în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis îşi păstrează denumirea[6]. Această organizare s-a păstrat până la retragerea aureliană[7].
Procesul de romanizare a populaţiilor din această zonă va fi favorizat de mai mulţi factori care, alături de limba latină, vor concura cu succes la implementarea tiparelor politico-spirituale în mijlocul societăţilor barbare.
În acest context se înscriu: armata (în rândurile căreia se găseau populaţii ex toto orbe romano – „din toată lumea romană”) – sursă importantă de veterani ce se vor stabili, majoritatea, în arealul geografic al teritoriilor ocupate, care prin folosirea exclusivă a limbii latine va impune o notă radicală procesului de adoptare şi, în egală măsură, de adaptare a limbii latine; urbanizarea, oraşele fiind adevărate focare de romanizare, prin translatarea populaţiilor spre zonele rurale; introducerea unor obiecte de cult şi unelte, de factură romană, superioare celor autohtone; dezvoltarea unei producţii de mărfuri locale, care se adăugau celor de provenienţă romană; instalarea unei administraţii bine organizate; pătrunderea elementelor italice (funcţionari, negustori, patroni, proprietari, militari); schimburile interculturale, posibile prin aducerea de colonişti din alte provincii ale imperiului; dezvoltarea căilor de comunicaţie; răspândirea religiei romane şi a cultelor provinciale precum şi a dreptului roman.