formati cate un derivat substantival si adjectival cu prefixul ultra-
Răspunsuri la întrebare
Explicație:
În lingvistică, derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor prin adăugarea, uneori suprimarea unui afix la/de la un cuvânt-bază, astfel alcătuindu-se un cuvânt nou, cu sens mai mult sau mai puțin schimbat, din aceeași clasă lexico-gramaticală sau din alta[1].
Nu există unitate de vederi printre lingviști în ceea ce privește ramura lingvisticii de care ține derivarea. Unii o includ în lexicologie, alții în morfologie ca parte a gramaticii, alții consideră formarea de cuvinte o ramură aparte a gramaticii sau a lingvisticii. În lingvistica limbii române este privită în mod tradițional ca un procedeu de îmbogățire internă a lexicului, deci ca ținând de lexicologie[2].
În literatura de specialitate anglofonă se întâlnește ideea că derivarea este unul din procedeele principale de formare a cuvintelor, celălalt fiind flexiunea, acestea făcând parte din morfologie în sens larg. După Crystal 2008, spre deosebire de derivare, prin flexiune nu rezultă un cuvânt nou, ci aceasta schimbă forma gramaticală a aceluiași cuvânt, dar precizează că între derivare și flexiune nu există o limită clară, ilustrând dificultatea analizării unor afixe prin cazul lui -ly din limba engleză[3], care formează adverbe din adjective, de exemplu quickly „repede”, approximately „(în mod) aproximativ”[4].
În lingvistica limbii franceze se poate găsi de asemenea, în legătură cu derivarea, ideea opoziției dintre o „morfologie lexicală” și o „morfologie gramaticală”[5].
În lingvistica limbilor din diasistemul slav de centru-sud, formarea cuvintelor este inclusă în gramatică, făcând obiectul unei părți de rang egal cu morfologia în sens gramatical și cu sintaxa[6].
În lingvistica limbii maghiare sunt lucrări, de exemplu Kiefer (coord.) 2006, în care derivarea, în cadrul formării de cuvinte, este tratată și în partea despre morfologie[7], și în cea despre lexic[8]. În alta, A. Jászó (coord.) 2007, capitolul despre formarea de cuvinte, ce cuprinde un subcapitol despre derivare, este inclus într-o parte numită „Cuvântul”, făcând obiectul unui capitol de rang egal cu cel despre lexicologie, cu unul numit „Părțile de vorbire” și cu unul intitulat „Morfologia cuvântului”. În lingvistica acestei limbi se deosebesc prin denumiri diferite, pe de o parte mărci și desinențe, care în principiu sunt sufixe gramaticale, și pe de altă parte sufixe derivaționale. Ezitarea în privința acestora reiese și din faptul că unele sufixe sunt incluse în categorii diferite de diferiți lingviști sau sunt considerate ca făcând parte din două din ele. De exemplu, sufixul verbului potențial este considerat de unii sufix derivațional, dar de alții marcă, sufixul de infinitiv este pentru unii pur și simplu sufix derivațional, pentru alții sufix derivațional gen marcă, sufixul de gerunziu este văzut de unii ca simplu sufix derivațional, de alții ca sufix derivațional gen desinență[9]. După Keszler 2000 există de asemenea mărci și desinențe care prezintă trăsături caracteristice sufixelor derivaționale, de exemplu marca comparativului de superioritate[10].
Răspuns:
ultrasunete
ultracentral
ultrarapid
ultrasensibil
ultrarafinat
ultraconservator
ultracentrifugă
ultraoccidental
ultrasonor
ultraliberal