Hey!
● Cine mă poate ajuta cu un rezumat la textul epic " Moara lui Călifar " de Gala Galaction ?
VĂ ROG AJUTAȚIMĂ ÎMI TREBUIE REZOLVAREA URGENT!!!
DAU COROANĂ , FOLLOW ȘI MULTE PUNCTE !!!!
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Sper că am reușit să te ajut
Explicație:
„Acţiunea povestirii este lineară și împărțită în două secvenţe narative: prima ilustrează legenda istorisită de torcătoare la șezători, iar cealaltă face referire la tema centrală a operei: pactul cu diavolul. Opera se deschide cu descrierea morii lui Călifar și a iazului din apropierea acesteia. Bătrânii satului Alăuteşti povesteau această moară, situată pe malul unui iaz în care se oglindea, dincolo de o pădure, după care se întindea un tărâm pietros, unde se zvonea că ar fi persistat prezența diavolului. Se zvonea că fundul iazului ar fi ticsit cu oasele tinerilor care trecuseră pe acolo cu intenția de a se îmbogăți.
Conform legendei, moş Călifar îşi vânduse sufletul diavolului şi invita pe oricine avea curajul să ceară bogăţiile pe care diavolul le ascunsese pe fundul iazului. Cel care îndrăznea aceasta era apoi ispitit cu toate bogăţiile şi, odată ce le obținea, era cuprins de o bucurie exagerată cu caracter malefic, ce se manifesta printr-un râs nebunesc. În urma acestui râs «drăcesc», individul se rostogolea în adâncurile iazului, fiind condamnat să rămână acolo pentru vecie. În realitate, nimeni nu văzuse vreodată moara funcționând, și se zvonea că Moș Călifar o punea în funcțiune doar pentru «stăpânul» său.”
Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru stăpânul său, Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu oasele celor pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar ca să-i pricopsească”. Un flăcău din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în tinda bisericii şi găsit de văduvul părinte Radu, fusese crescut în casa parohială până la şase ani, când preotul murise. Astfel, băiatul crescuse din mila sătenilor şi devenise un voinic „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei”, care păzea vitele localnicilor, însă nimeni nu-l voia ca ginere. Pentru că nu avea nimic de pierdut, Stoicea îşi face toate socotelile, sub forma unui monolog interior, apoi se hotărăşte să se căpătuiască apelând la moş Călifar.
Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de ani şi din robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând prin pădurea fără poteci, Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare ajunge la iazul morii lui Călifar. Portretul bătrânului este fabulos şi descris direct de către naratorul omniscient: „barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie”. Voinicul îi cere moşului să-l pricopsească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să mănânce împreună, dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.
Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji…”. Imediat cade într-un somn greu, ceea ce ar putea semnifica transcenderea într-o altă dimensiune spaţio-temporală, se porneşte o furtună cumplită şi aude, deodată, tropote de cal şi un ţipăt de femeie. Stoicea salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află că era Tecla, fiica boierului Rovin.
În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos, se căsătoreşte cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”, este iubit de nevastă, pământul dă roade excepţionale, oile lui albeau izlazul, iar „zilele îi treceau senine şi repezi”. Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi fericirea extatică a boierului Stoicea, iar un vânt puternic îl azvârle înapoi la moara lui Călifar, flăcăul revenind la statutul umil de orfan sărac.
Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul că în clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise fericirea totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea simte cu toată fiinţa că nefericirea este cu atât mai profundă cu cât fusese de intensă fericirea pierdută. Voinicul împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se scufundă în adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu poate duce niciodată la izbăvirea omului.
Finalul este închis şi tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se desprinde învăţătura că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii trecătoare şi iluzorii şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.