Question

imaginativă că sunteți invitați la sărbătorirea onomasticii lui Ionel Popescu Rescrieți narațiunea din momentul în care ajungeți acasă la sărbătorit puteți folosi dialogul sau descrierea în narațiunea voastra. Am nevoie imediat vă rog frumos, dau coroana!(din din textul vizita de IL Caragiale)​

Answer 1

Ajung acasă la sărbătorit. Îmi strâng in brațe mult iubita prietena și pentru ca nu puteam veni cu mâna goală, i-am adus copilului o mașinuța din lemn cioplita de tatăl meu când eram și eu un baiet cu toane. Ce sa zic, oamenii se mai schimba, cel puțin nu cred ca mai am atitudinea de atunci, acum am ajuns la concluzia ca respectul e important, vrei sa fi plăcut, trebuie sa ai respect.
Ce sa zic, băiatul doamnei Popescu pare respectuos, îmbrăcat la costum de o nuanță pămantie, bine aranjat. Îmi mulțumește pentru cadou, zâmbind arătându-și gropițele din obraji, un zâmbet cu adevărat fermecător.
La prima vedere pare un băiat cuminte, de treaba, dar știți cum e nimic nu e ceea ce pare. Niciodată nu mi-au plăcut așa tare copii, știu ca nici eu nu am fost un exemplar, dar întocmai, nu îmi place nici de mine copil.
Doamna Popescu ma conduce in sufragerie. Ionel o ajuta pe mama sa sa aducă cestile cu cafea, iar eu scot o tigara. Încep sa am o discutie amicală cu Ionel:
-Sper ca-ți place cadoul, nu știam ce altceva sa-ți aduc, nu ma pricep la cadouri.
-O da, ador mașinuța. Cel mai mult îmi place cum sunt făcute rotile, așa detaliate. Multumesc foarte mult! Este făcută de cineva anume?
-Da, tatăl meu a făcut-o când eram cam de vârsta ta, o luam peste tot, am adorat-o, însă, acum anii au trecut peste mine și nu mai sunt făcut pentru așa ceva.
Discutand cu el, mai scot o tigara si ii spun in gluma:
-Scuze ca sunt așa nepoliticos, vrei și tu?
Copilul își deschide dintr-o data larg ochii și ma ațintește cu o privire nedumerită și ușor uimita, ridicându-și mâinile in aer și scuturandule spunând:
-Nu, nu, nu, nu, multumesc frumos!
-Hai mai copilaș, îți e rușine de mama ta?
Ma uit înspre femeie și parca ma atitenste cu o privire așa sagetata și zice:
-Nu-mi învață băiatul prostii! E încă mic, are tot timpul sa fumeze.
-Știu, am glumit și eu, zic dându-mi ochii peste cap uitându-ma spre băiat, zâmbind larg, îmi returnează și el un zâmbet, cred ca numai din politețe.
Mai discutam noi vrute și nevrute, băiatul tine tot timpul mașinuța in mâna și ii mai arunca din când in când o privire. Cred ca chiar ii place. Nu știu de ce, dar e un sentiment plăcut. Așa cum sta mașinuța între mânuțele lui cărnoase, parca îmi aduce aminte de mine. Gândindu-mă la copilărie, sunt trezit la realitate când Ionel se întinde ușor după un pahar cu apa, iar mașinuța atinge pământul și se rup 2 roti. Băiețelul se pune in genunchi după piesele din mașinuța, iar ochii i se umplu cu lacrimi. Ochii lui verzi sunt și mai aprinși ca de smarald. Mama lui îl ia in brațe și încearcă sa-l liniștească:
-Nu mai plânge, e o mașinuța, sigur domnul nu se supăra.
-Adevărat, oricum cred ca exista modalități de a fi reparata, nu trebuie sa-ți faci griji. Am un prieten care se ocupa cu lemnul, spun eu atingându-l ușor pe umăr.
El își întoarce capul pentru a fi fata in fata cu mine. Se uita la mine cu ochi roșii, puțin esiti la exterior și spune:
-Imi pare foarte, foarte rău.
-Nu trebuie sa-ți faci griji, așa mai avem un motiv de a ne întâlni.
Atunci, Ionel se ridica și iese din brațele mamei. Ma imbratiseaza. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la mișcarea aceasta.
E timpul sa ma întorc acasă, am stat deja de o vreme. Ne salutam și dus am fost. Ionel chiar e un băiat cuminte, respectuos, ma mir. Nu toți copii fac prostii? Ei, poate am fost eu prea sceptic. Mi se raspunde la întrebare atunci când ajung acasă și găsesc in pantofi bulion. Cu toții știm cine a fost. I-as puntea spune doamnei Popescu, însă de ce sa-i stric bucuria copilului?