Imaginează-ți că ai petrecut o noapte în grădina casei bunicilor. Redactează un text narativ, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să prezinți peisajul și emoția/ emoțiile pe care le-ai trăit. Vei include în textul tău o secvență descriptivă de minimum 30 de cuvinte în care să prezinți cel puțin două elemente componente ale peisajului.
va rog este urgent
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Explicație:
V-ați întrebat vreodată cum arăta Prâslea cel voinic sau faimoasa grădină a împăratului, în care trona mărul fermecat? Copil fiind, când mama îmi citea povestea, iar eu adormeam întotdeauna înainte ca eroul să-l bată măr pe cel de-al treilea zmeu, întrebarea care nu-mi dădea pace era chiar aceasta: „Cum arăta viteazul și de ce era atât de greu să reziste o noapte în grădină, păzind mărul?”.
Anii au trecut și iată-mă ajuns băiat mare, cu un picior în a opta, dar cu aceeași dorință puerilă. Așa se face că, în vacanța de vară, „exilat” de părinți la țară, m-am ținut scai de bunica să mă lase să-mi petrec noaptea în grădina din spate, doar-doar oi prinde vreun pui de zmeu. Vorba vine, căci adevăratul meu obiectiv era să văd dacă am curajul să stau atâtea ore în întuneric, călăuzit doar de lumina blândei luni.
Pentru că nu m-am lăsat cu una, cu două, bunica și-a luat inima în dinți și, întovărășiți de fratele meu mai mic, ne-am așezat cu toții de strajă pe niște grămezi de coceni, în grădina din spate.
Nu vă pot descrie emoția din acel moment, acel tremur interior care mă cuprinsese în fața peisajului complet străin și neobișnuit. Noaptea, natura are cu totul alte proporții sau, cel puțin, așa o percepe mintea omenească. Luna, parcă mai mare decât oricând, își trimitea fasciculele de lumină peste pământul adormit, iar copacii, ca niște santinele tăcute ale grădinii, îți tăiau respirația. O adiere caldă ne mângâia creștetele și făcea ca frunzele copacilor să foșnească ușor. Apoi a început spectacolul simțurilor, căci teii din preajmă și-au scuturat ușor cerceii de parfum, trimițându-le mireasma către noi, cu misiunea clară de a ne vrăji. Stelele, ca niște diamante pe care bijutierul ne-a împrăștiat pe o nesfârșită catifea neagră, clipeau din când în când, iar dacă le priveai mai mult timp, ți se părea că prind a se roti într-un joc amețitor.
Aș fi nesincer dacă v-aș spune că nu m-am temut deloc, mai ales că, după aproximativ o oră, s-a întâmplat ceva care ne-a trimis pe toți trei la culcare „în mod definitiv și irevocabil”. Pesemne că vântul dormise prea mult, căci la un moment dat s-a pornit prin crengi ca un căpcăun îndrăgostit, iar eu, privind către fundul grădinii, am jurat că văd fantome. Albe, cam de mărimea mea, unele având doar partea de sus a trupului, iar altele – doar partea de jos. Se zbenguiau și dansau într-un joc nebunesc, iar în acel moment am crezut că îmi stă inima. „Bu – bu – bunico…” am îngăimat eu apucând-o de mână: „Fantome!”. Am simțit că îmi îngheață inima și m-am cuibărit în brațele ei, ca Scooby Doo în brațele lui Shaggy.
– Ce fantome visezi, Costine?! Sunt rufe puse pe sârmă la uscat! Că m-ați înnebunit cu hainele; spăl de două ori pe zi, nu știu când reușiți să le faceți numai noroi…
Noaptea a trecut fără alte incidente, iar eu m-am lecuit de stat la pândă. Am rămas însă cu imaginea acelei nopți frumoase în minte, căci natura este fermecătoare indiferent de momentul în care omul o contemplă.