Îmi poate scrie cineva rezumatul de la cartea Eseu Despre Orbire de Jose Saramagon dacă se poate puțin mai detaliat.Mulțumesc
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
(l-am luat de pe internet)
Nu am mai întâlnit de multă vreme o poveste atât de dură și răscolitoare, însă atât de bine ancorată în realitatea umanității, încât ar trebui citită de toată lumea. E drept că este nevoie de un stomac tare pentru a face față abjecției în care se scufundă o lume ce și-a pierdut vederea, cu oameni ce se dezumanizează treptat, pe măsură ce beneficiile civilizației se pierd, iar ei sunt nevoiți să supraviețuiască într-o societate a orbilor, în care noile reguli de conviețuire abia încep să se scrie.
Saramago își justifică omniprezența de povestitor prin faptul că nici la facerea lumii nu a asistat nimeni și, cu toate acestea, toată lumea știe ce s-a petrecut atunci. O poveste la fel de ipotetică precum geneza, orbirea cu care scriitorul testează limita intimă a personajelor sale nu este, totuși, o absurditate. Dacă răul-alb ar lovi într-o zi, iar noi am fi învăluiți de ceața lăptoasă a orbirii, scenariul imaginat de Saramago nu ar fi departe de adevăr. Lectura acestui roman este ca o privire aruncată direct în miezul putred al naturii umane, căci noi toți suntem orbi dinainte de a fi orbit, văzând fără a înțelege. Ochii noștri sunt doar geamuri transparente prin care privim lumea, când, de fapt, ar trebui să fie și oglinzi prin care să putem privi în interior.
Mă întreb dacă mai există cineva care nu cunoaște ce se întâmplă în acest roman. Dacă nu ați citit cartea, probabil că ați văzut filmul Blindness, la fel de crunt precum romanul care stă la baza lui (și pe care îl urmărește destul de fidel, din câte îmi aduc aminte). Dacă nu știți despre ce este vorba, mai bine citiți Eseu despre orbire - mai ales că anumite scene sunt mai ușor de suportat în scris decât văzute pe viu. Nu îmi explic cum de am amânat atât de mult timp lecturarea romanului, a cărui menire, precizez, nu este aceea de a aduce plăcere, ci de a ne face să înțelegem ceva despre lumea noastră - căci acesta ar trebui să fie rostul cărților, dincolo de rolul de entertainment.
Pe lângă subiectul oripilant, trebuie să atrag atenția și asupra unei alte dificultăți a lecturii, și anume stilul alambicat în care este scris romanul. Frazele - blocuri compacte de text, fără paragrafe și linii de dialog - par adevărate redute ce trebuie cucerite, sunt o mulțime de virgule ce întind narațiunea la nesfârșit, ca pe o cocă elastică în care personajele se amestecă până la omogenizare. Însă ritmul mai lent în care suntem nevoiți să citim, precum și înțelesul mai opac pe care trebuie să îl deslușim ne fac mai atenți și mai deschiși la divagațiile filozofice ale scriitorului. Cine spune că regulile de punctuație nu pot fi încălcate, creând un ritm nou, original? Acesta nu va fi probabil pe gustul tututor, însă nu ar fi rău dacă, din când în când, am ieși din zona de confort și am încerca ceva diferit.
Frica orbește, spuse tânăra cu ochelari negri, Sunt bune cuvintele, eram orbi în clipa când am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi, Cine vorbește, întrebă medicul, Un orb, răspunse vocea, doar un orb, numai asta avem aici. Atunci bătrânul cu legătură neagră a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă. (pag. 112)
Dar să vorbesc un pic și despre ce se întâmplă în acest roman. Saramago intră direct în subiect, fără ocolișuri și divagații: un șofer orbește în timp ce stă la semafor, fără semne prevestitoare, nimic care să anunțe marea de lapte în care se scufundă - o orbire luminoasă, foarte diferită de vălul negru de întuneric pe care îl asociem cu pierderea vederii. Apoi, unul câte unul, orbesc și cei cu care intră în contact: străinul care îl conduce acasă (iar apoi îi fură mașina), soția lui, doctorul la care ajunge pentru consultație, pacienții care așteaptă în anticamera cabinetului.
Este mult mai ușor să fii orb într-o lume normală, în care lucrurile își păstrează o ordine a lor, iar ceilalți îți pot da o mână de ajutor, decât într-o lume a orbilor, în care toți sunt la fel de neajutorați, orbecăind într-o mare de lumină în care totul se diluează într-o dimensiune stranie, fără direcții sau puncte de referință. Pentru cei orbi este începutul unei existențe noi și îngrozitoare, în care numele nu mai au nicio importanță, iar decența și mila aparțin altor vremuri.
☆♧◇□○sper că te am ajutat○□◇♧☆