IV. Prezentați în 1-2 pagini, Rolul Țării Românești și Transilvaniei în lupta antiotomană
desfăşurată în secolele al XIV-lea - al XV-lea, având în vedere:
cauzele expansiunii otomane la nord de Dunăre; (6 p.)
câte un domnitor din Ţara Românească, respectiv un voievod din Transilvania şi câte o
luptă (se vor descrie luptele, pe baza surselor on-line)) purtată de fiecare dintre aceştia
împotriva Imperiului otoman: (12 p.)
o urmare a luptei antiotomane susţinute de aceşti domnitori, pentru Țările Române; (2 p.)
Notă: Se punctează şi structura compoziţiei (introducere - cuprins - concluzii), prezentarea în
ordine cronologică a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric. (10p)
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Explicație:
Raporturile romano-otomane reprezinta capitolul semnificativ al politcii externe a Țarilor Române atat prin durata dar si complexitate.După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române. Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european, unde Ţările Române, uneori în alianţă cu Polonia şi Ungaria, i-au opus rezistenţă. Ţările Române s-au integrat ca un factor important în cruciada târzie şi, prin acţiunile lor militare, au intrat în atenţia opiniei publice europene.Ţările Române deveneau, la rândul lor, obiect al expansiunii otomane, care îşi propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad şi Viena, în inima Europei.
Ţara Românească a fost prima ameninţată de înaintarea otomană, care tindea să ajungă la Dunăre. Unul dintre cei mai importanţi voievozi ai Ţării Româneşti la începuturile expansiunii otomane în Peninsula Balcanică a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel Bătrân şi Imperiul Otoman se configurează încă din 1388, ca urmare a intervenţiei voievodului la sudul Dunării, în favoarea ţarului bulgar de Vidin.În atari condiţii, Mircea cel Bătrân promovează politica „blocului românesc”, care viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Ţării Româneşti încheie, în condiţii de deplină egalitate, o alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat în decembrie 1389 şi ratificat la Lublin, în ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea ameninţării otomane au avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar faţă de Ţara Românească. Astfel, pe 7 martie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, ce se constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) să organizeze o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. O oaste otomană condusă chiar de Baiazid a trecut Dunărea şi a înaintat către capitala Ţării Româneşti. Lupta decisivă s-a dat la un loc mlăştinos, după unii autori întărit cu şanţuri, denumit Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane.
În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în alianţă cu celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la mijlocul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara.Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea efectuată de otomani în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi expediţia otomanilor începe sub auspicii favorabile acestora (ei obţinând victoria de la Sântimbru), Iancu reuşeşte să întoarcă situaţia în favoarea sa, zdrobind armata turcească lângă Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrunde în Ţara Românească, unde îl înfrânge pe Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), şi îl impune ca domn pe Vad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează „Campania cea Lungă”, pe teritoriul Serbiei şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, cucerind oraşe precum Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să ceară pace.Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezintă apogeul carierei sale politice (până în 1453, când primeşte titlul de căpitan general al Ungariei). Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii, Mehmed al II-lea trecând la lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani. Acţiunea militară cu cea mai mare rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obţinută în faţa cuceritorului Constantinopolului, a fost primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi Papa Calixt al III-lea considerând-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”. Numai că eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă la Zemun. Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cuceririi otomane şi a avut un răsunet imens în Europa, redresând moralul zguduit de căderea Constantinopolului.