Question

Ma ajuta si pe mine cineva cu un rrezumat pentru : ''Nucul din Odabac'' de Emil Garleanu sau pentru ''Tabara de la Sibiu '' de Mircea Eliade 
  Va rog cat mai repede posibil .. 
                                  

Answer 1

Satul Arşiţeni e aşezat într-o văgăună; casele lui mărunţele şi albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca nişte ouă într-un cuibar. Pământul Arşiţenilor e nisipos şi sterp; iarba creşte atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, faţa galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalţă, istoviţi, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aştern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce măreşte şi mai mult setea de răcoare. Dar, ca lucru de neînţeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos şi sterp dinspre răsărit un nuc straşnic, bătrân, de câteva sute de ani, copac lacom, care suge parcă tot sucul locului dimprejur prin miile de rădăcini ale căror viţe nu mai încap sub pământ şi ies, să atârne despletite, ca nişte cozi, afară. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors şi încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vânjoase, ce merg, încleştate ca nişte braţe, până sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroşcând fiecare sute şi mii de crengi ce se unesc într-un frunziş negru, cărnos, ca un aluat de fiere. Şi până departe se împrăştie mirosul amar al frunzelor, miros ce ameţeşte pe cutezătorul adăpostit la umbra ce acoperă, ca un veşmânt negru, întreaga coastă de deal. Arşiţenii îl privesc cu jind, dar şi cu un fel de frică, frica pe care lucrurile neînţelese o aruncă în sufletele slabe. Copacului îi zic toţi, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceştilor, nişte răzeşi avuţi, stăpânitori din tată-n fiu prin părţile acestea. Multe vorbe ciudate umblă pe socoteala nucului, dar una e mai cunoscută decât toate: se spune că un bunic al bunicului lui Toader Odobac de astăzi purtase judecăţi, tocmai pentru bucata de pământ ce-o stăpânesc şi acum, cu unul Cârlibaba, un zgârcit putred de bogat, care nici nu ştia de rostul avuţiilor lui. Acesta nu făcea alta decât să se ciondănească mereu cu oamenii şi să le mănânce, când putea, din părţi. Aşa, cu Odobac, la urma urmei, i s-a împlinit. Că, din una-n alta, au hotărât ca hotarul să le fie un nuc, nucul acesta, care pe atunci să fi fost copac de un an, crescut în vale, la poalele dealului dinspre răsărit. Dar, peste noapte, Odobac voinicul se gândeşte ce se gândeşte, se scoală, se duce la nuc, îl apucă bărbăteşte de trunchi, îl smulge cu rădăcini cu tot şi se suie de-l înfige drept în creştetul dealului. S-o fi mirat el Cârlibaba, Dumnezeu ştie, dar prin minte n-a putut să-i treacă vreodată că aceea îi treabă de om. Copacul s-a prins, şi hotarul a rămas acolo. Aşa le merge vorba Odobăceştilor că-s viţă de uriaşi. Şi-n adevăr că cine-l vede pe Toader Odobac, pe moşneagul şi pe nepotu-său, pe Mitru Odobac, cel mai tânăr şi cel din urmă coborâtor din neamul lor, înţelege pentru ce de vorba lor ascultau până mai deunăzi patru sate: Arşiţenii, Moghileştii, Benza şi Cotruţii.