mărimea fizica care măsoară inerția unui corp este
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
nerția este rezistența oricărui corp cu masă la modificarea stării sale de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atunci când asupra sa nu acționează forțe exterioare.
Masura inerției este masa corpului.
Inerția este, de asemenea, definită ca tendința obiectelor de a continua să se deplaseze în linie dreaptă la o viteză constantă.[1] Principiul inerției este unul dintre principiile fundamentale ale fizicii clasice care este încă folosit pentru a descrie mișcarea obiectelor și modul în care sunt afectate de forțele aplicate asupra lor.
În uz comun, termenul "inerție" se poate referi la "cantitatea de rezistență la schimbarea vitezei" a unui obiect (care este cuantificată prin masa sa) sau, uneori, la impulsul său, în funcție de context. Termenul "inerție" este mai bine înțeles ca o exprimare mai scurtă pentru "principiul inerției" descris de Newton în prima sa lege de mișcare: un obiect care nu este supus unei forțe externe nete se mișcă la o viteză constantă. Astfel, un obiect va continua să se deplaseze la viteza sa actuală până când o anumită forță va determina modificarea vitezei sau direcției sale.
Pe suprafața Pământului, inerția este adesea mascată de efectele fricțiunii și rezistenței la aer, ambele având tendința de a scădea viteza obiectelor în mișcare (în mod obișnuit până la punctul de repaus) și gravitația. Aceasta l-a făcut pe filosoful Aristotel să creadă în mod eronat că obiectele s-ar mișca numai atâta timp cât le-a fost aplicată forța:
”... [corpul] se oprește atunci când forța care împinge obiectul care se deplasează nu mai are putere să-l împingă în direcția deplasării...”[2]
Filosoful antic grec Aristotel a avut convingerea că toate obiectele au un loc natural în univers: obiectele grele (cum ar fi rocile) caută să rămână în repaos pe Pământ iar obiectele ușoare precum fumul caută să rămână în repaos în cer iar stelele caută să rămână în repaos în ceruri.[3] El credea că un corp era în stare naturală atunci când era în repaus, iar pentru ca acel corp să se miște în linie dreaptă, la o viteză constantă, este nevoie de un agent extern pentru a-l propulsa, altfel ar înceta să se miște. Cu toate acestea, Galileo Galilei și-a dat seama că este necesară o forță pentru a schimba viteza unui corp[4], adică o accelerație, dar nu este necesară nicio forță pentru a-și menține viteza. Cu alte cuvinte, Galileo a declarat că, în absența unei forțe, un obiect în mișcare va continua să se miște. (Tendința obiectelor de a rezista schimbărilor în mișcare a fost ceea ce Johannes Kepler numise inertia[5].) Această înțelegere a fost îmbunătățită de Newton, care a dezvoltat-o în prima sa lege, cunoscută și sub numele de "legea inerției" - nicio forță înseamnă nicio accelerare, și deci corpul își va menține viteza. Deoarece prima lege a lui Newton este o recapitulare a legii inerției pe care Galileo o descrisese deja, Newton a acordat în mod corespunzător credit lui Galileo Galilei.
Legea inerției a fost observată, aparent, de mai mulți filozofi și oameni de știință, inclusiv Thomas Hobbes în Leviathan. Filosoful și matematicianul din secolul al XVII-lea, René Descartes, a formulat, de asemenea, legea, deși nu a efectuat niciun experiment care să o confirme.[6][7]
Explicație: