Question

mijloacele de expesie plastica

Answer 1

In general, opera de arta este alcatuita dintr-o forma si un mesaj.
Mesajul reprezinta ideea, conceptia filozofica sau de viata pe care artistul doreste sa o transmita receptorului (publicului), iar forma este o conformatie vizuala. O imagine plastica nu este un joc arbitrar de forme sau culori, ea este indispensabila pentru redarea si interpretarea precisa a ideii pe care o exprima opera (la fel, nici subiectul nu este arbitrar sau lipsit de importanta). Intr-o opera de arta renascentista sunt in mod egal importante atat conformatia vizuala, cat si subiectul, ambele corelandu-se pentru a face realul perfect inteligibil.

Renasterea si-a descoperit mijloacele prin care realizeaza corelatia in schema generala pentru a reda iluzia realului. Aceste instrumente sunt:

reprezentarea spatiala cu ajutorul perspectivei
organizarea interioara a compozitiei si legile ei de baza specifice Renasterii
rolul luminii si raportul ei cu umbra, clar-obscurul
culoarea si tehnicile ei de aplicare
Perspectiva
Este descoperita in secolul al XV-lea, aproape simultan de catre italieni si flamanzi (se pare ca parintele perspectivei este considerat Brunelleschi, arhitect, sculptor si pictor italian care a desoperit cu ocazia conceperii cupolei pe tambur pentru Domul din Florenta). In timp ce italienii vor incerca sa o defineasca si sa o teoretizeze aplicand-o cu grija si cu strictete, flamanzii o folosesc mult mai liber, fara scheme sau retete.

Perspectiva devine instrumentul prin care pictorii vor construi spatiul pictural si vor reda iluzia vizibilului. Spatiul pictural este un element component al imaginii plastice alaturi de tematica, personaje, tehnica de lucru, etc. El nu este cel real, cel perceput din realitatea inconjuratoare, pictura avand rolul de a crea un spatiu artificial diferit de cel din realitate, construit pe o suprafata plana: hartia, panza, panoul de lemn sau peretele.

Acest spatiu artificial poate fi redat cu ajutorul perspectivei lineare sau geometrice, aeriene sau cromatice si perspectivei combinate, lineare si cromatice. Perspectiva lineara sau geometrica a fost studiata indeaproape de L. B. Alberti, fiind numita si geometrica. In general, geometria ne spune ca trei dimensiuni sunt suficiente pentru a defini forma unui corp si a determina amplasarea relativa a obiectelor unele fata de celelalte. Ori, transpunerea pe o suprafata plana a pozitiei unor corpuri tridimensionale, unele fata de altele, presupune deformarea formelor si distantelor spatiale, in raport cu apropierea sau departarea fata de privitor. Astfel, in pictura deformarea este factorul esential in perceperea adancimii (cea de-a treia dimensiue), este factorul principal in reprezentare a profunzimii in plan (cea mai elementara deformare fiind oblicitatea ce conduce la perceptia profunzimii). Din acest motiv, in primele planuri, obiectele apar mai mari si sunt asezate spre marginea de jos a tabloului, iar planurile secunde, din ce in ce mai mici spre linia orizontului si spre marginea superioara a tabloului.

In lucrarile renascentiste, perspectiva lineara sau geometrica se slujeste pentru a crea impresia de adancime, de constructii de arhitectura: coloane, dale de pardoseala, tavane, mobilier s.a. deformate in perspectiva pentru a conduce privirea de la primele planuri spre fundal. In functie de pozitia privitorului exista mai multe unghiuri de vedere din care pot fi privite obiectele, fiintele etc. Acestea sunt: frontale (central sau lateral), de jos in sus (exploatata mai rar in Renastere, dar foarte des intalnita la Baroc), de sus in jos (a voil d’oiseau).

Perspectiva frontala, cu puntul de fuga in centrul compozitiei a fost definita si exploatata de Brunelleschi, L. B. Alberti (care la 1435 in lucrarea sa teoritica dedicata perspectivei foloseste pentru prima oara ideea piramidei vizuale) sau Pierro della Francesca, primele si cele mai simple aplicatii ale perspectivei centrate folosind un singur punct de fuga. De altfel, chiar si mai tarziu, in secolul al XVI-lea, marele arhitect italian Palladio va recomanda cu caldura plasarea punctului de fuga in centrul compozitiei pentru a crea impresia de grandoare. Acest punct de fuga poate fi situat in interiorul picturii, cel mai adesea pe linia orizontului, sau in afara ei, centrarea lui determinand schimbarea relatiei fata de privitor. Din acest punct de vedere, comparand cu reprezentarea bidimensionala (ex. pictura egipteana) unde imaginea picturala sta in fata privitorului ca o suprafata plata, etalandu-si continutul si excluzandu-l pe privitor, formand o lume inchisa, autonoma, in cazul reprezentarii tridimensionale, perspectivei centrale renascentise, imaginea picturala este strans legata de existenta privitorului.