Question

numeste etapele de dezvoltare a romantismului rominesc argumentindule cu nume de autori titluri si determinindule in cite un enunt specificul

Answer 1

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:

preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de tip Bidermaier)caracterizează gustul omului mediu, al burghezuluidomestic, ideizant, idilic, conservatorcultivă confortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simplecreațiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franțareprezentanți: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanuromantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)dimensiunea cosmică e dezvoltată până la excesmisticism, ocultismpasiuni înflăcăratecapacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii realereprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spațiul românescromantismul posteminescianreactualizează teme și mijloace clasice și romantice, conferindu-le o nouă forță expresivămarchează reacțiile lumii literare românești la depășirea apogeului de creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie aparținând simbolismului, semănătorismului etc.reprezentanți: George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu Ștefănescu DelavranceaDeoarece romantismul a fost primul curent literar manifestat la români în condiții tipice, neelitiste (cum a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte poziții sociale ), existența sa se înscrie într-un complex stilistic alături clasicism, iluminism (curente din trecut care nu se manifestaseră în Țările Române). Cu toate că un asemenea conglomerat are la bază doctrine contradictorii, existența acestor elemente se reflectă în scrierile unor autori ai aceleiași perioade sau chiar în opera unui singur autor – cea mai elocventă poziție în acest sens îi aparține lui Mihai Eminescu.