O compunere de 150 de cuv in care ti ai intalnit persoana pe care o admiri... Urgent, dc nu imi raspunde nimeni???? Vva roggggg:(((
Răspunsuri la întrebare
Cerul întunecat de toamnă, frunzele ofilite de pe iarba uscată și străzile udate de ploaie erau impregnate de o atmosferă tenebroasă. Cafeneaua la care mă opream zilnic în drumul spre liceu, ca să îmi cumpăr un ceai de iasomie, era aproape goală. Pe geamurile destul de înguste vedeam doar un scaun ocupat. De obicei era plină de oameni. Am deschis ușa cafenelei. Se deschise cu un clinchet obosit, stins. Am aruncat o privire în jurul meu; într-adevăr, domnul de la fereastră era singur în cafenea. Avea pe masuță, în fața lui o ceașcă de cafea și o carte în mâini. Îmi îndoi puțin gâtul ca să pot distinge titlul cărții: era "Crimă și pedeapsă". De obicei stăteam singură la cafenea. Căutam un loc retras, în colțul cel mai îndepărtat de intrare, unde să îmi pun în ordine gândurile și să mă eliberez de griji; însă, de această dată, îmi dădea ghes un gând ciudat: dacă m-aș așeza acolo, la fereastră, chiar lângă domnul acela elegant, care citea una din cărțile mele favorite. Instinctul a triumfat: m-am așezat. Voiam să îi spun un "Bună dimineața", dar părea prea absorbit de lectură. O domnișoară veni și îmi aduse un ceai de iasomie, știa deja că asta urma să comand. Privi îndelung ceașca albă din care se ridicau aburi albi. Aruncai o privire spre chipul domnului. Mi se părea incredibil de cunoscut. Dar cine să fi fost. Chipul brăzdat de gânduri și privirea adâncă precum un abis, barba lungă și subțire... parcă îmi aducea a cineva. Într-un final probabil și-a dat seama că e privit insistent și își închise cartea, apoi mă privi în ochi. Era de parcă îmi născocea prin suflet, căuta acolo cine sunt. "Bună dimineața, domnișoară!", îmi zise el cu un accent rusesc. Acum mi-am dat seama că-mi aducea a Dostoievski. Dacă l-aș fi auzit vreodată pe Dostoievski, așa ar fi sunat. O voce puternică, dar blândă și tacticoasă. "Bună dimineața, domule!". Nu a mai zis nimic. Am stat așa câteva minute, fără să scoatem vreun sunet. Dumnealui mă privea pe mine, eu îi priveam cartea. Dacă e el( deși nu poate fi el) de ce ar citi cartea pe care el însuși a scris-o? "Ați citit «Crimă și pedeapsă»?", mă întrebă deodată el. "Da, domnule. A fost genială". "Crezi?". "Desigur", începui eu, "Este o carte deosebită. Conștiința, păcatul, Dumnezeu... cuprinde tot ce înseamnă omul". Domnul zâmbi. "Da, așa e domnișoară. Raskolnikov nu-i decât un om ca mine și ca tine. Poate și tu ai fi făcut la fel". "Da... poate chiar aș fi făcut la fel...". Își bău ultima gură de cafea și se ridică. "La revedere!", zise ridicându-și pălăria de pe cap. "La revedere..." am răspuns mecanic la salut. Domnul ieși, dar clinchetul somnoros al ușii nu se mai auzi. Am aruncat o privire pe fereastră: nu era nimeni pe trotuar. Unde era domnul Dostoievski? Și brusc simți stropi de ploaie udându-mi pielea și în fața ochilor mi se întindea peisajul lugubru urban. Privi spre cafenea. Pe fereste puteam vedea mulți oameni discutând și bând ceaiuri și cafele la mesele din lemn de nuc. Dar domul Feodor Mihailovici Dostoievski...el nu era nicăieri. Ce păcat!