o compunere de aprox 13 randuri despre prima zi de scoala .Mulțumesc mult
Răspunsuri la întrebare
Septembrie rascolind pajisti de amintiri aflate undeva departe, intr-o lumina de aur. Aplecat asupra caietului liniat, cu stiloul Pelican intre aratator si policar, patate de cerneala- o cerneala cu miros inconfundabil, intepator si dulce-amar-, in uniforma bleumarin, foindu-ma nelinistit in banca de lemn, ma straduiam sa scriu o compunere despre cum naiba
mi-am petrecut vacanta de vara. Langa mine, o zgatie de fata cu codite, imbracata in sarafan pepit, cu guleras involt, ma privea pe furis. Eram ars de soare, trist si ingandurat. O vara nesfarsita, in care am hoinarit prin parcul mare al orasului, prin padurea de aluni, pe malul raului printre tufe somnoroase de rachiti, privindu-i undele care se zice ca niciodata, chiar niciodata nu sunt aceleasi. Urcat in Turnul Dogarilor, pe scarile abrupte de piatra, respirand mirosul reavan al secolelor, dar si al excrementelor pietrificate ale unor nesimtiti, citeam inscriptiile obscene facute de derbedeii orasului. Desenasera pe pereti sexe uriase, imperecheri fabuloase, insotite de explicatii indraznete, de numele unor fete sapat in carnea zidurilor intru eternitate. Ce le-ar mai fi facut ei lor, daca ar fi fost posibil! Unei Lola, Margareta, Elena, Olimpia, Lucretia. O imaginatie infierbantata cautand sa patrunda cat mai curand in lumea celor mari, pe care instinctul o prefigura cu uriase promisiuni. Dar pana atunci, trebuia sa ne perpelim in imaginatie, fascinati si scarbiti de tainele lumii.
Prima zi de scoala se configureaza ca un eveniment covarsitor in viata mea. Cata neliniste, cate intrebari in fata necunoscutului urias! In sufletul meu stingher se deschid pajisti de ceata ce trebuie strabatute pana la un liman salvator. Bucuria marunta, dar vie, a revederii dupa ce am trait in singuratate, iar acum acele grupuri uriase in care trebuie sa ma integrez exhibandu-ma. Nesuferitul acela de Emil, bun la fotbal, pe care va trebui sa-l provoc la bataie. Iar pe Liana, pistruiata careia i-am scris poezii in caietul de amintiri, pe sub ferestrele careia m-am plimbat degeaba, trebuie sa mi-o fac prietena. Nu stiu ce sa-i daruiesc. Am cateva poze cu Winnetou si un semn de carte dintr-o catifea moale si parfumata. O privesc cu coada ochiului cum se forteaza sa scrie. Povesteste pe unde a fost, cum s-a plimbat cu Inge si Lore, vecinele ei sasoaice. Are maini nervoase, pumni mici si ososi.
Sa decupez o felie din tortul mare al amintirii. Sa-mi ling pofticios degetele si sa descopar gustul lor dulce-amar. As putea scrie romanul vietii marunte al unui copil traind realitatile si mai ales iluziile anilor saizeci, intr-un oras ca Bistrita, in care mai traiau pe atunci sasii, evreii, alaturi de romanii ce si-au dobandit dreptul de a locui “intra muros”- in interiorul zidurilor cetatii. Dar cetatea se reducea atunci la cateva fragmente de ziduri. Si apoi, ma intreb cu franchete si scepticismul vremurilor de acum, pe cine ar interesa experienta personala a unui locuitor marunt al Bistritei din anii sumbri ai dictaturii? Copiii de astazi nu mai poarta vetustele uniforme scolare, nu le mai flutura la gat cravata rosie de pionier. Nu mai bat din tobe, nu mai sufla in trompete, nu mai dau salutul comandantului de detasament.