O compunere in care descrieti un peisaj care v-a impresionat in vacanta
Răspunsuri la întrebare
Reîntorcându-mă „acasă”
După câțiva ani în care am alergat după diverse consolări, am realizat că mă învârteam în cerc. Și simțeam că nu eram pregătită să-mi înfrunt propriile temeri, așadar singura soluție pe care am avut-o pe moment a fost să mă consolez, dar cu ceva mai de durată.
Mi-am luat primul bilet înapoi spre România. La clasa a doua, într-adevăr, cât îmi permitea bugetul. Nu putusem să mănânc nimic în acea dimineață, iar cât despre bagaj, îmi luasem doar un rucsac. Înghesuisem câteva haine, o carte, umbrela în caz de neprevăzut și un pix. Nu-mi luasem vreun carnețel sau ceva, însă dintotdeauna mi-a fost spus să nu plec niciunde fără vreun pix la îndemână. Poate aduce noroc, poate e vorba de educație. Bănuiesc că e acel lucru mărunt care ne dă de cugetat și la care o să găsim un răspuns mai târziu.
După câteva ore pe avion, ajunsesem la București. Aveam o mătușă, însă am preferat să iau trenul și să mă duc la Constanța, ca mai apoi să mă cazez la un hotel acceptabil. Mătușa mea nu era acea femeie care s-ar fi bucurat să mă vadă după un deceniu, ci mai de grabă, acea femeie care și-ar fi dat ochii peste cap și ți-ar fi făcut primirea întrebându-te când o să pleci.
Am ajuns târziu, făcui un duș și m-am trântit în pat. Oricât aș vrea să mă laud că am ieșit în oraș și am petrecut, n-am să mint și am să admit că somnul ce urmase a fost cel mai odihnitor după mult timp. M-am trezit spre dimineață, înainte de prima oră. Îmi era foame, însă nu știam să fie vreun non-stop prin apropiere. Noroc că aveam un sandviș prin ghiozdan. Puțin turtit, însă comestibil. Nu cel mai grozav mic dejun de care avusesem parte până atunci, dar nici cel mai teribil.
Aș fi vrut să mai dorm, însă mă simțeam vinovată. Mă simțeam vinovată că eram închisă în acea cameră de hotel, neaerisită și eram confortabilă. M-am ridicat de pe acel pat care scârțâia, luasem o geacă, cheile și mă hotărâsei să merg pe plajă. Mama obișnuia să mă tragă după ea în fiecare dimineață când eram la mare și să-mi spună câte beneficii au aerosolii.
Și pot să spun că m-am trezit cu adevărat pe plajă. Deși picioarele îmi înghețaseră, iar stomacul îmi chiorăia, mă simțeam... fericită. Privind răsăritul, auzind valurile mării. Singura companie pe care o aveam era un pescăruș. Mă analiza și încerca să se apropie, dar de fiecare dată când trăgeam aer în piept și oftam, se dădea înapoi.
Dar mă simțeam acasă. Nu între patru pereți, nu cu familia la masă, nu având cine să mă strângă în brațe. Dar îmi găseam refugiul pe nisip, în apă, trăgând atât aer cât încăpea-n plămâni. Și toate cele cinci simțuri împreună nu se comparau cu cel de-al șaselea.
Nu am fost atât de impresionată de peisaj cât am fost de faptul că mă încadram în el. Și n-aș putea spune că s-a terminat odată cu vacanța, însă în mod cert e parte din mine și continuă să mă impresioneze atât timp cât încă sunt capabilă să dau dovadă de umanitarism.