O poezie despre toamna va rog!!
Răspunsuri la întrebare
Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Şi-n grămezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streşinile tac.
Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.
Printre buruieni uscate
Si ganganii alarmate,
Toamna lunga si ploioasa
A secerat ca o coasa
Tot ce-a intalnit in cale
De pe munti, dealuri si vale
Lasandu-le zgribulite,
Lacrimate, pustiite...
Parca-i nesfarsita ceata!
Cand brumata-i dimineata,
Cand mohorata cu ploi
Udand pomisorii goi,
Dar si vanturi nesfarsite...
Pasarile ingrozite,
Parasind cuiburi de-o vara,
Pe sub stresini se strecoara.
Nicio frunza n-a iertat!
Le-a pictat si au picat,
Le-a stropit cu ploi marunte.
Cu manie sus, la munte,
Burnita a presurat
Si pamantul l-a muiat,
Topind snopi de ciumafai,
Dand la copii guturai.
Doar din galeria mica
Scoate capul, mort de frica,
Un soricel tremurand
Si pe toamna intreband:
- Unde-s zilele senine?
Te-ai gandit doamna, la mine,
Ca am spice doar pe-o luna?!
S-a retras albit de bruma. de Aurora Luchian