Question

O poezie scrisa de Nicolae Labis

Answer 1

O poezie scrisa de N. Labis este :Moartea caprioarei!

Este foarte cunoscuta!

Answer 2

Moartea căprioareiSeceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri, Dansează sălbatice, satanice jocuri. Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă şi grea. Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni să s-adape Una câte una căprioarele. Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege şi de datini. Cu foşnet veştejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! Ea s-arată săltând şi se opri Privind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă. Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit Cu fata prefăcută-n căprioară. De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. Vai, cum doream ca pentru-întâia oară Bătaia puştii tatii să dea greş! Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Când lasă cuiburi sure şi pustii. Împleticit m-am dus şi i-am închis Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege şi de datini ... Dar legea ni-i deşartă şi străină Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte. Pe-o nară puşca tatii scoate fum. Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium! Înalţă tata foc înfricoşat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fără să ştiu Un clopoţel cu clinchet argintiu ... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii. Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea .... Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!


SAU



Albatrosul ucis Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Murira fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.