o poveste despre bunici in anotimpul iarna
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Iarna, cu perioada de sărbătoare, e prilejul perfect de aducere aminte a unor momente de poveste din copilăria mea. O poveste cu început şi sfârşit şi continuări, căci lumea continuă să existe. Sunt o norocoasă. Mi-am cunoscut toţi cei patru bunici, chiar dacă la momentul apariţiei mele ei erau deja în vârstă şi doi dintre ei au ieşit foarte repede din viaţa mea. Povestea mea este despre bunicul meu matern, bunu Niculae, căci nu îmi amintesc să îi fi spus vreodată „bunicule”. Pe bunu îl cunosc dintotdeauna, începând cu momentele când copil fiind stăteam în picioare în patul de la geam din casa dinapoi (camera din spate a casei bunicilor mei) împreună cu fratele meu şi îl aşteptam să apară de unde era plecat. Ştiam noi că urma să apară la un moment dat pe portiţa de lângă poiată şi noi o să-l vedem înainte să ne vadă el. În copilărie am petrecut multe zile la ţară, la bunicii materni. Trăia şi bunica pe atunci şi ea ne supraveghea pe lângă casă. Aşa că puteam sta acolo şi noi doi şi verii noştri mai mari. Bunica ne supraveghea, hrănea, îmbrăca. Dar bunu era responsabil cu acţiunea. El era mereu activ, mereu în alertă, mergea, venea, se juca cu noi. Vara ne plimba cu căruţul de butelie, ne lăsa să ne dăm în hinta agăţată la cuptor. Iarna ne ducea cu sania pe drumul acoperit de zăpadă, în timp ce noi strigam cât ne ţineau puterile „Mai repede, bunule, fugi!” Şi bunu râdea şi se străduia să meargă cât îl ţineau picioarele de repede... Iarna a fost mereu anotimp de bucurie la ţară. În curtea plină de omăt, bunu făcea cărări dimineaţa devreme ca să poată lucra în gospodărie, iar peste zi noi foloseam grămezile de zăpadă ca să ne luptăm cu verii noştri ascunşi îndărătul lor. Ţipam şi râdeam, iar bunica mărunţică alerga disperată de la unul la altul să ne oprească, ţipând la rândul ei către bunu: „Mă Niculae, mă, nu-i lăsa, ia că mâncă omăt!” Bunu râdea şi ni se alătura la joacă. Era de partea noastră.