Question

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii.Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

1.Ce trasaturi întruchipeaza căprioara si iedul , comparativ cu alte vietați ale paduri?
2.Care sunt sentimentele caprioarei fata de ied?
3.De ce doreste caprioara , sa-l aduca pe ied , spre tâncurișe de stânca din zare?
4.Cum se reflecta în sufletul căprioarei , acest tăram izbavitor , de sus , al tăncurilor?
5.Care este comportamentul iedului pe parcursul întâmplarilor?
6.De ce s-a jertfit căprioara?
7.De ce , in final , privirea mamei este indreptata spre puiul ei?
8.Ce simnificație are topirea iedului în padure în adănc?
9.Ce anume face din texlui lui E.Garleanu o povestire de neuitat ?

Answer 1

Caprioarei si iedului  sau i se atribuie insusiri omenesti. (personificari)
2. Sentimentele caprioarei fata de ied sunt de dragoate ,de grija si de mila.
3.Caprioara doreste sa-l duca pe ied spre tancuri,deoarece acolo nu puteau ajunge lupii si vanatorii;doar caprioarele se incumetau.
4. Acest tăram izbavitor , de sus , al tancurilor  se reflecta in sufletul caprioarei ca fiind un loc sigur(protector) pentru iedul ei.
5.Pe parcursul intamplarilor iedul este bucuros,nestiutor si inspaimantat(bulversat)
6.Caprioara s-a jertfit pentru puiul ei,pentru a-l proteja.
7.Privirea mamei este indreptata spre puiul ei,deoarece  a vrut ca imaginea iedului ei sa-i ramana intiparita in minte si dupa moartea ei.
8.Adica se pierde,nu mai stie cine este,unde este  cand o vede pe mama sa in acel fel.
9.Faptul ca o mama a vrut sa-si protejeze puiul de salbaticia naturii (sau de fiare) si a uitat sa  aiba grija si de ea,lupul repezinduse la ea.  Pe scurt: O mama isi iubeste  copilul mai presus decat orice