Plumb de George Bacovia date despre opera și autor
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Plumb este o poezie scrisă de George Bacovia în 1900, finisată în 1902[2] și publicată în 1916 în revista „Versuri”,[1] sub pseudonimul George Andoni. Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească de disperare, și lipsă a oricărei speranțe. Poezia produce o puternică impresie la citirea ei de către autor în 1903 la salonul literar al lui Alexandru Macedonski.
Cuprins
1 Context
2 Teme și motive literare
3 Analiza compoziției și a limbajului
4 Interpretare
5 Recepție și recenzii
6 Note
7 Legături externe
Context
Poezia a fost scrisă pentru prima dată în 1900. La vremea aceea, poetul, în vârstă de 19-20 de ani, era în cursul de a aplica la Școala Militară din Iași, de unde se retrase după un trimestru. Un an mai târziu se înscrise la gimnaziul din Bacău. Acesta luă cunoștința cu Alexandru Macedonski în 1902 și se formă artistic între anii 1903–1904 în mediul simbolist, frecventând cenaclul poetului. Rezultatul, volumul de poezii Plumb (1916), reprezintă rodul selecții dintre 50 de poeme, selecție determinată de o anumită fizionomie poetică care coincidea, în mare măsură, cu norma estetică dominantă la începutul secolului XX. George Bacovia dorise să devină un simbolist, un urmaș al lui Macedonski și al lui Tradem (pseudonimul lui Traian Demetrescu) și un emul al lui Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Paul Verlaine și Maurice Rollinat.
Poezia Plumb a fost primită călduros în cadrul cenaclului și dădu ulterior titlul volumului de versuri publicat de Bacovia, trimis la tipar în 1914 și apărut în luna iulie 1916. Pentru acest volum Bacovia a fost premiat de Ministerul Artelor în 1923.[3]
Teme și motive literare
În poezie tema principală este condiția individului într-o societate care limitează. O temă secundară este moartea , redată prin „sicriu”, „mort”, „somn”, „dormeau adânc”, „cavou”, „coroane”, „era frig”, „era vânt” și tema singurătății. Celelalte motive – „amorul”, „tristețea”, „singurătatea” - sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre moarte și neant.
Cuvântul-cheie al poeziei este „plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. În exprimare, sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire; amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de insensibil; „și-i atârnau aripele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul singurătății tragice:
”Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu fața spre moarte. Aripile de plumb sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța; căderea în moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de salvare:
”Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Explicație:
nus promleme