Question

povestea pamantului si a muncii elemente imaginare

Answer 1

Atotputernicul Dumnezeu, după ce a făcut ceriul cel fără de capăt şi pămîntul cel încunjurat de ape şi toate cîte sînt într-însele, a făcut în urmă pe om şi a hotărît ca el să fie stăpîn peste toate făpturile şi vietăţile pămîntului, apelor şi văzduhului.
De aceea a chemat Dumnezeu pe toate făpturile sale înaintea sa şi le-a spus tuturora ce îndatorire au de împlinit. Aşa a rînduit Dumnezeu ca ceriul să fie pentru răspirarea oamenilor şi a vietăţilor şi loc de petrecere pentru zburătoare, şi ca plantele să tragă din el, prin frunze, hrana trebuincioasă.
Soarelui i-a dat Dumnezeu poruncă anume ca el, prin razele sale de foc, să încălzească aerul, pămîntul şi apele şi să-şi reverse lumina sa asupra tuturor făpturilor dumnezeieşti, aflătoare sub bolta ceriului.
Pre luna cea schimbătoare şi pre stelele cele fără de număr, le-a însărcinat Dumnezeu ca ele să fie luminătorii nopţilor, ca cele sălbaticiuni fricoase, ieşind din ascunsele lor vizuini, să-şi poată afla hrana în vremea nopţilor. Mărilor cele fără de fund şi lin stătătoare şi apelor celor curgătoare, li-a zis Dumnezeu ca în ele să se adăpostească fel şi fel de peşti şi vietăţi, ca ele să stingă setea oamenilor şi a vietăţilor şi pe urmă, ca prisosul apelor lor să se ridice în formă de abur în aer şi apoi, la vreme de trebuinţă, să cadă pe pămînt în formă de ploaie şi omăt.
În urmă veni şi pămîntul la rînd, ca să ieie şi el spre ştiinţă îndatorirea lui şi Dumnezeu i-a zis: – Tu, negrule pămînt, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta, pre toate vietăţile, dobitoacele şi pre toţi oamenii lumii !
Auzind pămîntul această poroncă dumnezeiască, s-a cutremurat de frică, după care cutremur s-a schimbat neteda-i faţă în munţi şi văi şi a zis: – Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi să adăpostesc toate ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dară nu mă prind să hrănesc sumedenie de om ce va fi cu vremea pe pămînt. Nu mă prind să hrănesc pe om, fiindcă el, rînduit de tine stăpîn peste toate de pe pămînt, nu va voi să mă lucreze şi să mă grijiască şi aşa să-şi agonisească cele de trebuinţă gurii şi pîntecerui, ci va aştepta ca toate să i le dau de-a gata, aşa cum s-ar zice, mură în gură. De aceea, atotputernice Doamne, nu mă prind să-l hrănesc pe om; fă bine şi îndătoreşti cu aceasta pe luminosul soare, pe blînda lună, pe strălucitoarele stele sau pe întinsele şi nemărginitele mări.
Auzind Dumnezeu aceste cuvinte pline de grijă rostite de înspăimîntatul pămînt, a cunoscut că pămîntul vorbeşte bine, de aceea a zis cătră dînsul: – Nu te teme; măcar că l-am pus pe om domn peste toată lumea, el totuşi va fi dator să te lucreze. Şi numai dacă te va lucra, vei fi dator să-l hrăneşti. Dacă te-ai prins să hrăneşti şi să creşti toate făpturile lumii, apoi să ştii că am hotărît că omul să-şi tragă hrana sa cea de căpetenie, din acele făpturi, iară ce-i va fi de lipsă, să-i dai tu !
Auzind pămîntul această orînduire prea înţeleaptă, se molcomi. Şi chemînd Dumnezeu pre om înaintea feţei sale i-a zis: – Iată, te-am făcut domn peste toate făpturile lumii şi de aceea ţi-am dat minte plină de înţelepciune; toate aceste făpturi vor fi supuse ţie şi îţi vor sluji spre hrană şi îmbrăcăminte. Tot aşa îţi supun ţie şi întinsul pămînt şi dintr-însul îţi vei scoate tu hrana ta, însă numai în sudoarea feţei tale vei mînca pînea ta ! –
Cum va fi aceasta – întrebă omul nedumerit – ce înseamnă în sudoarea feţei tale vei mînca pînea ta ? Iară Dumnezeu i-a zis: – Aceasta înseamnă vei munci şi lucra, vei mînca; nu vei lucra, vei răbda ! Şi de atunci zice că munca s-a înfrăţit cu pămîntul şi îmblă biata zi şi noapte şi cutrieră fără odihnă văi, şesuri, dealuri, păduri şi cîmpii şi se îmbie fiecărui om ce întîlneşte în calea-i nesfîrşită, ca să-i fie prietină bună, făgăduindu-i că ea îl va face avut şi cu trecere mare între oamenii cei de faţă, ba chiar pomenit de cei viitori şi binevăzut la Dumnezeu; însă vecinic pribeaga muncă mereu se văietă şi amar plînge, că puţini, foarte puţini îi caută şi primesc prietinia ei şi că cei mai mulţi se înfrăţesc pe viaţă cu neprietena ei de moarte, adecă cu lenea.