Povestește pe scurt textul dat De ce pisica cade mereu in picoare va rog
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Pe lume sunt vrăjitori de toate felurile – unii sunt răi şi împraştie în lume uraţenia pe care o poartă în suflet, pe când alţii au inima curată şi sunt buni cu toate creaturile de pe pământ.
Odată, s-a întâmplat ca un vrăjitor bun să treacă printr-o pădure deasă. Umbla de dimineaţa cu treabă – salvase o pisicuţă de colţii veninoşi ai unui şarpe uriaş, ajutase un tăietor de lemne să găsească cel mai bătrân copac din padure şi împinse ploaia spre un câmp uscat de seceta -, iar acum soarele era deja sus pe cer; obosit, vrăjitorul se opri la rădăcina unui copac să se odihnească. În jurul lui era numai iarbă verde şi moale. Razele soarelui se strecurau printre frunzele copacilor şi păreau că se aleargă şi ţopăie într-o veselie. Din inima pădurii se auzea căntecul păsărilor şi albinele bâzâiau de zor prin florile din poieniţă. Vântul adia uşor şi legana foşnit ramurile copacilor. Toată pădurea, cu zgomotele ei liniştitoare, îl îngana la odihnă, aşa că vrăjitorul închise istovit ochii şi adormi.
Cum dormea el, un şarpe mare ieşi din desişul cel mai apropiat şi se ridică de pe pământ, ca să îl vadă mai bine pe om.
– Te voi mânca, vrăjitorule! sâsâi şarpele. Aş fi putut să mănânc o pisică de dimineaţa, dacă nu i-ai fi spus tu sa fugă. Aşa că acum o să te mănânc pe tine!
Şarpele porni încet. Vrăjitorul tresări în somn: „Fugi, pisicuţo, fugi!” şopti el în vis. Şarpele se opri o secundă, dar cum vrăjitorul avea ochii închişi, porni iar târâş-târâş prin iarbă, sâsâind. Lighioana nu ştia că de sus din ramurile copacului era privit chiar de pisica pe care o salvase vrăjitorul. Aceasta îl văzuse pe şarpe şi, deşi era mult mai mică, se aruncă asupra lui ca să îl apere pe om.
Şarpele se zbătea şi se încolăcea nervos. Părea că pe ochi îi ies flăcări şi sâsâia din toate puterile. O lovi pe pisică cu coada, dar ei nu îi era frică deloc, aşa că până la urmă îl doboră pe şarpe şi se aşeză lângă om.
Când vrăjitorul se trezi, văzu pisica şi şarpele înfrânt lângă ea şi îşi dădu seama ce s-a întâmplat.
– Pisicuţo, cum pot să îţi mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine? Ai deja vederea ageră, auzul foarte fin şi te mişti cu o abilitate pe care nu o au alte animale… Hmm, ştiu ce pot face: de acum înainte vei fi prietena oamenilor. Casa lor va fi şi casa ta! Şi pentru că ţi-ai pus viaţa în pericol şi ai sărit de sus din pom ca să mă aperi de şarpe, de acum înainte, atât cât vei trăi, o să cazi întotdeauna în picioare!
Sper ca te-am ajutat
Tentativele de a explica această abilitate, cunoscută mai comun ca reflexul redresării în aer a pisicii, sunt tot atât de vechi ca cele ale studiului fizicii.Primul care a publicat un studiu pe această temă a fost omul de știință francez Antoine Parent, în anul 1700. Totul în contextul în care Isaac Newton încă trăia iar lucrarea lui, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, avea 13 ani de la publicare.
Interesul final al lui Parent nu era doar pentru a înțelege căderea felinei, ci dorea să cerceteze și cum cad și se mișcă obiectele grele când se scufundă în apă într-o poziție de echilibru. Ca o idee ulterioară, Parent a sugerat că, precum un obiect greu care se putea întoarce cu partea mai grea în apă datorită șocului gravității și în sus datorită unei forțe plutitoare, o pisică în cădere liberă și-ar putea ajusta coloana vertebrală pentru a se întoarce, mutându-și centrul de gravitație deasupra celui de flotabilitate.
Această idee este considerată greșită, deoarece flotabilitatea aerului este prea redusă pentru a afecta o pisică în cădere liberă. Totuși, această explicație, alături de altele derivate de aici au rămas ca idei comune în cărțile despre pisici din secolul XIX. Comunitatea fizicienilor a găsit totuși alte explicații. Începuturile secolului XIX dezvoltau ideea că anumite proprietăți fundamentale ale naturii se păstrează într-un anume proces fizic.