povestire inocentii de ioana parvulescu
cel putin juma de pag. (vreo 150-250 cuv este bine)
(cat de rapid.)
dau coroana + 55pct.
Răspunsuri la întrebare
Explicație:
Poate că inocența e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decența speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc.
Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezește în noi nostalgia unei lumi pierdute. Părerea redactorului: Un oraș plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiță care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocență. Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grijă vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare! Părerea lui Vlad: Inocența e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici. Părerea neoficială a PR-ului: Se citește cu încordare. Aș fi vrut să nu se mai termine. Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viață. Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câștigă cine ajunge ultimul la linia de sosire. Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetițe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal și cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua. Casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântul Ioan) din Brașov devine un surprinzător personaj cu memorie și conștiință. Inocenții e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viață începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012). Viața începe vineri a obținut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene. Fragment din carte: "De aici Dina n-a mai putut continue povestirea, pentru că am început să dezbatem detaliile evadării și să le punem la îndoială. Până la urmă am stabilit de comun acord că totul e cât se poate de adevărat, că tot ce-a făcut Edmond Dantes e posibil și că, dacă ne-am antrena puțin, am putea chiar și noi să evadăm în felul ăla. În privința înotului timp de o oră nu părea nimic deosebit, ni se întâmplă și nouă, la marea noastră, să înotăm atâta, mai ales dacă ne odihneam din când în când, făcând pluta pe spate. Iar Marea Mediterană e mai sărată asta știam de la Tanti — și te ține mai ușor la suprafață. Păi pentru un marinar e floare la ureche!? Am prins așadar gustul evadării, aveam însă o singură problemă: nu ne ținea nimeni închiși! Plecam când trebuia doar să le spunem părinților, bunicilor sau străunchilor unde mergem și când venim. Casa însă era gata să ne ajute la exercițiile de evadare, era foarte disponibilă, de câte ori îi ceream ajutorul. Urcam pe acoperiș și mergeam pe el încercând să nu spargem nici o țiglă, apoi ne opream și priveam de acolo înspre acoperișurile din partea care dădea pe strada din spatele casei, rebotezată Armata Roșie. Frate-meu tot ieșea pe geamul de la baie, către terasă, spunând că evadează, apoi intră la loc, tot pe geam, spunând că se întoarce în celulă, iar vărul meu își găsise o bucată de tablă din care voia să-și facă un cuțit pe care să-l poarte permanent la el, pentru cazul că ar fi legat într-un sac. Dina i-a spus c-ar fi mai bine să-i ceară lui Tanti și lui Nenea Ionel cuțitul lor de Toledo, care se scotea doar la ocazii, adică era rezervat pentru tăiatul cărnii și al cubulețelor de ceapă. Acest cuțit cu mâner negru era făcut dintr-o fostă sabie de Toledo. Nu știu de unde provenea, a cui fusese și ce căută în familia noastră. Însă, cum de la venirea comuniștilor nu era bine să fii găsit cu săbii prin preajmă, chiar ea, sabia care tăia, s-a pomenit tăiată în mai multe cuțite, dintre care unul singur mai rămăsese în casă. În ce-o privește pe Dină, nu găsise nici un plan de evadare personală, în schimb citea volumul al doilea din Contele de Monte Cristo și începuse să vorbească numai despre răzbunări, iar eu evadăm vitejește din viață. În cărți, dar numai în cele scrise cu litere mari. Într-o zi am surprins la noi, „în pod", o discuție cu glas scăzut, între cei patru părinți: ai noștri și ai verilor noștri. Tata își trecea mâna prin părul ondulat, dat pe spate după moda interbelică, iar mătușa-mea își tot pipăia încheietura mâinii, de parcă ar fi vrut să-și ia pulsul. Mă chinuiam să umplu niște desene dintr-o carte de colorat să depășesc contururile și fără să mă murdăresc pe degete cu pixuri-carioca, abia inventate de un japonez, din câte ni se spusese, iar cei mari mă socoteau, probabil, pentru discuția lor, la fel de primejdioasă ca o pisică. M-a zbit cuvântul evadare. Nu mai știu care dintre ei le propunea celorlalți să fugă, să evadeze. "