Povestiți o legendă despre plante,originea unor localități despre animale.
Va rog sa ma ajutați!
Răspunsuri la întrebare
Aici ai “Povestea Ghiocelului”
Fiecare floare din cele care există are ceva cu care să ne bucure.
- Eu, a întrebat ghiocelul, așa mic și slab cum sunt, ce bucurie pot face omului?
Dar, iată, Iarna este în puterile ei. Peste tot e doar omăt. Într-o zi, mic, alb și plăpând, ghiocelul iși sună vesel clopoțelul.
- Cine îndrăznește să mi se împotrivească? întrebă baba Iarnă, scuturându-și cojoacele de nea și de țurțuri.
Se uită împrejur și zări ghiocelul.
- Tu erai? Am să te îngheț la noapte! exclamă Iarna.
- Nu vă mâniați, baba Iarnă și moș Omăt. Soarele mi-a trimis veste să mă arăt, răspunse ghiocelul.
Dar peste noapte, baba Iarnă și moș Omăt au chemat gerul în ajutor. A suflat și moș Crivăț.
- Unde ești, ghiocelule? N-ai înghețat? Mai cutezi să mi te împotrivești?
- Drept să vă spun, mi-a fost tare frig. Ba era să mă smulgă vântul. M-am pitit după un bulgăre de zăpadă. Dacă și la noapte va fi tot atât de frig, am să mor înghețat, spuse cu tristețe ghiocelul.
Soarele, auzind vorbele duioase ale ghiocelului, îi trimise în ajutor raze calde. Dis de dimineața, de sub plapuma de nea, au apărut o mulțime de ghiocei.
- Baba Iarnă, moș Omăt, hai să ne jucăm de-a prinselea! strigau veseli ghioceii.
Așa s-a dovedit ghiocelul mai tare decât Iarna, arătând că el este vestitorul primăverii.
Iar aceasta este legenda catelusei Molda, de unde s.a tras si numele Moldovei
“Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu-l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului”, scrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”.
Legenda spune cã atunci când a venit prima toamnã pe lume toate pãsãrile s-au grãbit sã plece spre tãri mai calde. Una singurã mai rãmãsese: o pasãre micã si zgribulitã, pe o creangã de la marginea codrului. Avea, sãrãcuta, o aripã ruptã si nu putea sã zboare prea mult. S-a dus sã cearã ajutorul unui copac, cãci acesta având rãdãcini de bunã seamã cã nu va pleca nicãieri si va sti cum sã înfrunte frigul si crivãtul iernii. S-a dus mai întâi la stejar, vãzându-l mai falnic:
– Te rog frumos, lasã-mã sã trãiesc printre ramurile tale, cãci vine iarna si voi muri fãrã adãpost!
– Nu pot, i-a rãspuns semet stejarul. Nu vreau sã-mi mã-
nânci ghindele. Cautã-ti de drum!
S-a dus, biata pãsãricã si la un fag, dar nici acesta nu s-a îndurat sã-i ofere gãzduire:
– Îmi pare rãu, i-a zis fagul, dar am deja destule griji si iarna o sã fie grea. Nu pot sã te ajut.
ªi tot asa, de la un copac la altul… Biata pãsãricã nici nu stia încotro sã se mai îndrepte când, trecând pe lângã brad, auzi spre mirarea si bucuria ei:
– Ei, pãsãricã, nu te mai frãmânta! Dacã vrei, rãmâi la mine. Poti sta pe oricare dintre crengile mele si împreunã om trece noi si peste iarna ce vine!
Bucuroasã, pasãrea îsi fãcu degrabã un culcus pe una dintre ramurile bradului. ªi chiar din noaptea aceea vântul rece începu sã sufle. Palide, una câte una, frunzele pomilor cãdeau la pãmânt. Doar frunzele bradului rãmâneau verzi, toti fiind uimiti de asa minune. ªi vântul se mira nespus si atunci s-a dus si i-a grãit chiar Bunului Dumnezeu:
– Doamne, lasã-mã sã scutur si frunzele bradului, asa cum fac cu toti copacii…
– Nu, i-a rãspuns Dumnezeu. Bradului sã nu-i faci nimic, cãci a fost bun cu biata pãsãricã. De el sã nu te atingi!
Si de atunci, dragii mei, bradul îsi pãstreazã totdeauna frunzele verzi, fie varã, fie iarnã.