Question

Precizati motivul dorului in poezia ,,Izvorul noptii" de Mihai Eminescu​

Answer 1

Poezia „Izvorul nopții” este inclusă în volumul de debut al poetului Lucian Blaga intitulat „Poemele luminii”, apărut în 1919. Titlul volumului poate face referire la veșnica opoziție între: lumină și întuneric, între răsărit și amurg, între liniște și patimă.

„Izvorul nopții” este o poezie de dragoste, concepută ca o adresare directă către ființa iubită și ni-l înfățișează pe creator drept poet al fiorului stârnit de misterul imensității cosmice.

Titlul poeziei sugerează fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt numiți printr-o metaforă revelatorie, izvorul nopții, semnificând originea – izvorul – sentimentului de iubire, care capătă proporții cosmice, prin cuvântul noapte.

Poezia debutează cu adjectivul substantival în vocativ „Frumoaso”. Acesta redă admirația îndrăgostitului pentru frumusețea persoanei iubite, dar și una din calitățile acesteia. Portretul iubitei este neclar, atât fizic cât şi moral, doar câteva trăsături sunt prezentate: Frumoaso și negri ochii tăi; se mai poate deduce că ochii sunt mari, întunecați și adânci.

Discursul liric este concentrat pe opoziția întuneric-lumină. Din câmpul lexical al cuvântului întuneric, fac parte și cuvintele noapte şi negri. Simbolul central al poeziei sunt ochii, privirea fiind considerată drept oglindă a sufletului. Cuvântul se repetă de trei ori pe tot parcursul poeziei, iar frecvența repetării poate fi socotită destul de mare pentru o poezie de unsprezece versuri.

Ochii adânci și negri ai persoanei iubite sunt văzuți de poet ca izvor al nopții universale, care curge tainic asupra lumii, învăluind totul: tainic curge noaptea peste văi/și peste munți și peste șesuri,/acoperind pământul. Epitetul tainic accentuează misterul care învăluie universul și adâncimile insondabile ale sufletului omenesc. Putem deduce că întreaga natură prinde viață din ochii persoanei dragi.

Utilizând invocația, Blaga dă impresia de adresare directă către iubită, însă adresarea este imaginară, creatorul retrăind admirația față de aceea, având în minte imaginea vie a privirii ei.

Iubirea reprezintă pentru Blaga puntea de legătură între el și Univers. În opera sa, iubirea și natura se confundă, între ele stabilindu-se o relație strânsă, împrumutându-și una alteia elemente specifice: misterul și natura.

Blaga abordează versul liber, de lungime inegală, lipsit de rimă și ritm, dar care izvorăște din adâncul sufletului, din cel mai intim sentiment. Lipsite de rimă, versurile au o muzicalitate aparte, rezultată din repetarea unor vocale: „i” (și, ochii etc.); „a” (seara, noaptea etc.); din aliterația sunetului „c” asociat cu vocala „u”; din asonanța privită ca rimă imperfectă (ta/mea, pământul/izvorul etc.), din rima interioară a versurilor și din repetiții („ochii așa de negri”, „așa-s de negri ochii”)