Question

predominanta verbelor la indicativ prezent in interventiile codrului in poezia revedere

Answer 1

Titlul sugerează reîntoarcerea, după ani, a celui care părăsise copilăria, în preajma pădurii, cu care se reia dialogul.Prima parte a dialogului conturează cele două universuri, aflate într-o dublă opoziţie (de la om – trecător, efemer, la codru – etern). Succesiunea verbelor la perfectul compus – “a trecut”, “m-am depărtat”, “am îmblat” – defineşte condiţia umană. Un verb este folosit la forma negativă – “nu ne-am văzut” – precizând calitatea actuală a omului: rătăcitor, căutând în lume fericirea şi negăsind-o. Adverbul mai, utilizat alături de unicul verb la timpul prezent – “Ce mai faci, drăguţule?” – sugerează caracteristica esenţială a codrului, ca simbol al universului opus celui uman: eternitatea (mai implică ideea perpetuării în timp a unui mod de existenţă).Adresarea familiară sugerează egalitatea celor doi interlocutori.
       Răspunsul codrului opune planului de referinţă subiectiv al primei strofe un plan de referinţă obiectiv. Interjecţia care marchează adresarea directă introduce o temă de meditaţie gravă: veşnica repetabilitate a elementelor aparţinând macro-universului. Antiteza dintre exprimarea poetică simplă, în stil popular, şi profunzimea ideilor exprimate dă măsura geniului eminescian.                 Sugestia eternităţii este dată de repetiţia verbului a face la indicativ, prezent, persoana I, singular completată de implicarea, în susţinerea ideii de trecere ireversibilă a timpului, a două anotimpuri esenţiale. Vara şi iarna se succed după regulile nescrise, dar respectate fără abatere, ale lumii eterne. Puternic şi impasibil, având conştiinţa perenităţii sale, codrul priveşte cu detaşare schimbările legate de anotimpuri, amintind de atitudinea Luceafărului sau de Glossă: “Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolul ascult”. Cele două anotimpuri evocate în răspunsul codrului pot sugera două vârste umane: iarna e timpul “viscolului”, al distrugerilor (“Crengile-mi rupându-le / Apele astupându-le / Troienind cărările / Şi gonind cântările …”), în timp ce vara e anotimpul (timpul) trăirii plenare, al reluării legăturilor cu planul uman. Succesiunea gerunziilor, asociată adverbului iarna (rupând, astupând, troienind, gonind) susţine ideea de repetabilitate, de eternitate. Reluarea ideii de curgere veşnică se produce prin repetiţia primului vers din răspunsul corului, cu înlocuirea interjecţiei “Ia” cu o conjuncţie copulativă: “Şi” – “Şi mai fac ce fac de mult”. Versul introduce partea a doua a răspunsului codrului. Preponderenţa verbelor – ascult, cântă – sugerează regenerarea perpetuă a naturii. Utilizarea metonimiei – “Vara doina mi-o ascult” – subliniată de dativul etic, dă tentă autohtonă dialogului cu valoare universal-valabilă, localizat până acum în timp şi spaţiu mitic. Pluralul cu valoare generalizatoare – “femeile”, “cofeile” – susţine ideea efemerităţii omului. Succesiunea veşnică a factorului uman “pe cărarea spre izvor” aminteşte, din nou, de marile creaţii eminesciene – Scrisoarea I, Glossă. “Muşti de-o zi”, oamenii aduc însă codrului cântecul (“Împlându-şi cofeile / Mi-o cântă femeile”), care înlătură răceala entităţii eterne şi elimină singurătatea (în antiteză, oamenii rămân singuri când pierd legătura cu “spaţiul sacru”).
Aparţinând macro-cosmosului, etern, codrul enumeră elementele acestuia. Deşi verbele sunt utilizate la persoana I, finalul poeziei sugerează detaşarea, generalizarea. Codrul vorbeşte despre “speţele veşnice” (G. Călinescu), dar propria includere în seria acestora determină obiectivarea, impersonalizarea: “Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem: / Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele”. Fiecare termen are, ca pereche, un element înrudit ca sens sau antitetic, dar referindu-se la aceeaşi realitate (“marea” – “râurile”, “luna”- “soarele”). Lumea este asociată cu “pustiurile”, iar codrul cu “izvoarele”, termenii pereche ai “lumii” şi ai “codrului” sugerând antiteza existentă între cele două elemente: “lumea” este efemeră (“pustiurile”), în timp ce “codrul” este etern (“izvoarele”, motivul izvoarelor sugerează viaţa veşnică, perpetuarea în timp şi spaţiu).