Prezentati continutul textului mai badita floare dulce
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Bună! ʕ•́ᴥ•̀ʔっ
- Fata își exprimă sentimentele de iubire față de cel drag pe care îl numește " bădiță " ( diminutivul sugerează afecțiune )
- Se observă o gradare în intensitatea acestora : " cu milă " , " cu drag ", culminând " cu jele "
- Sunt prezentate simbolic realități ale lumii rurale : a răsădi, a măcina, a secera, realizându-se o suprapunere între drumul pâinii și împlinirea umană prin căsătorie ( așa cum pâinea este hrană sacră pentru trup, tot astfel dragostea este hrană pentru suflet )
- Comuniunea dintre om și natură și prezența fabulosului ( ,, morișca de argint " ) sunt motive specifice literaturii populare
Salut !
❁❁❁❁❁
Considerată „ cântec naționalistic ”, doina populară este reprezentativă pentru folclorul românesc, dar și pentru oglindarea varietății și complexității sentimentelor locuitorilor acestor meleaguri.
Fiind o creație populară, aceasta îndeplinește toate caracteristicile literaturii populare având caracter anonim, oral, colectiv, sincretic și expresiv.
Literatura populară reprezintă oglinda spiritualității unui întreg popor, reflectând modul de a gândi, de a percepe lumea, de a avea idei, existența în mod general, specific unei comunități. Diversitatea de idei, sentimente și atitudini prezente în doină derivă din complexitatea vieții, a trăirilor sufletești ale celui care le compune sau doar le recită ( cântă ). Doina îl însoțește pe românul din comunitatea tradițională de-a lungul vieții, fiind prezentă la fiecare stare a acestuia, la bucurie, ca și la necaz, la muncă, la horp sau revoltă.
✿ Titlul:
La modul general, primul vers al unei doine reia titlul acesteia „ Măi bădiță, floare dulce ”. O formulă tipică textului popular în versuri este „ frunza verde ” sau „ foaie verde ”, aici în varianta „ floare dulce ”. Această sintagmă dă glas unei stări dominante a eului liric.
✿ Tema:
Tema principală a tuturor doinelor este reprezentată de relația deosebit de strânsă dintre om și natură - comuniuntea omului cu natura - fiind unul dintre motivele frecvente ale literaturii populare - existența umană fiind în strânsă legătură cu trecerea anotimpurilor, sugerată de acțiunile specifice muncii câmpului, omul simțindu-se împlinit într-o natură armonioasă.
✿ Conținutul textului:
Poezia este o creație lirică în care autorul popular își exprimă propriile sentimente, de tristețe, de dor și de jale, în mod direct într-o manieră confesivă.
Se observă prezența numeroaselor clase gramaticale folosite popular: textul debutează printr-o interjecție, urmată de un vocativ și de o apoziție dezvoltată, procedeu specific oral, pentru a fi urmată de un paralelism la nivelul verbului și al pronumelui personal.
Forma neaccentuată a pronumelui personal de persoana a II-a repetată de unsprezece ori, îmbinată cu forma verbală, la condițional-optativ, prezent, persoana I singular sugerează relația strânsă dintre protagoniști.
Condiționalul-optativ este un mod al dorinței și al posibilității, astfel că relația dintre cele două personaje nu este una singură, ea bazându-se numai pe dorința fetei și pe eventualitatea împlinirii acesteia.
Singului vers care schimbă modul verbal este chiar ultimul: „ Să se stâmpere de jele ... ”, care înlocuiește condiționalul optativ cu conjunctivul.
Procedeul sugerează sfârșitul visării și revenirea la realitate a celor două personaje, fata exprimând pentru ultima oară adevărul.
Limbajul expresiv al doinei este unul de factură populară, susținut de prezența fonetismelor populare:
- sprincene;
- să se stâmpere;
- jele;
Substantivele comune „ bădiță ” și „ jele ”, așezate la începutul doinei și la sfârșitul acesteia, sunt cele două cuvinte cheie ale poeziei. Acești doi termeni interacționează, și evidențiază cauza care duce la exprimarea sentimentelor de tristețe.
Figurile de stil - autorul popular se dovedește a fi un maestru al expresiei, apelând la o serie de procedee stilistice de o mare expresivitate având la bază o metaforă de lungi dimensiuni, bazată pe asemănarea persoanei iubite cu o „ floare dulce ”.
„ Măi bădiță, floare dulce,
Unde te-aș găsi te-aș smulge
Și-acasă la noi te-aș duce,
Și te-aș răsădi-n grădină,
Și te-aș secera cu milă;
Și te-aș face stog în prag,
Și te-aș îmblăti cu drag;
Și te-aș măcina mărunt
La morișca de argint;
Și te-aș cerne
Prin sprâncene,
Și te-aș frământa-n inele
Și te-aș da inimii mele
Să se stâmpere de jele... „
Muzicalitatea versurilor este întreținută de prozodie - măsura de 7-8 silabe cu rimă împerecheată și ritm trohaic - pe lângă prezența acestora și de aliterații, figură de sunet: „ și te-aș măcina mărunt / La morișca de argint ”.