puteti sa - mi dati textul Mica sirena a vazduhului dupa George Ricus va rog
Răspunsuri la întrebare
pieptul ei; şi ea visa la fericirea oamenilor şi la sufletul cel fără de moarte.
– Va să zică nu ţi-i frică de mine? a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea măreaţă spre ţara regelui vecin.
Şi a început să-i spuie cum e marea atunci când e furtună, şi cum e atunci când vântul a stat, şi i-a spus că în adâncuri sunt peşti ciudaţi şi i-a povestit ce văd scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine.
Noaptea pe lună, când toţi dormeau, afară de cârmaciul corăbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apă şi i s-a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiş stătea bunica cu coroana de argint pe cap şi se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieşit la faţa apei şi s-au uitat la ea cu tristeţe şi frângându-şi mâinile. Ea le-a făcut semn, le-a zâmbit şi tocmai voia să le spuie că-i merge bine şi că e fericită, când deodată un marinar s-a apropiat de dânsa şi atunci surorile s-au scufundat repede în apă; marinarul a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val.
A doua zi dimineaţa, corabia a ajuns în portul capitalei ţării vecine. Toate clopotele băteau şi din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiţă şi soldaţii dădeau onorul, cu steaguri şi cu sabia la umăr. Câteva zile au ţinut petrecerile. Balurile şi sindrofiile se ţineau lanţ. Dar prinţesa încă nu sosise. Era departe, într-un templu, unde-o duseseră ca să desprindă virtuţile regale. În sfârşit, a sosit şi ea.
Zâna era curioasă să vadă cât e de frumoasă. Şi într-adevăr, a trebuit să-şi spuie şi ea că fată mai frumoasă decât prinţesa nu văzuse. Avea o faţă netedă şi luminoasă şi ochii negri şi blânzi luceau în dosul genelor lungi.
Cum a văzut-o, prinţul a spus:
– Tu m-ai scăpat de la moarte atunci pe ţărm, când zăceam mort. Şi şi-a strâns în braţe logodnica, roşie la faţă de bucurie.
– O, sunt foarte fericit! a spus el zânei. Mi s-a împlinit dorinţa mea cea mai adâncă. Ştiu că ai să te bucuri şi tu, pentru că ţii la mine mai mult decât la orice.
Zâna i-a sărutat mâna, dar inima i se rupea de durere. Ştia că în ziua nunţii lui ea va muri şi se va preface în spumă pe valuri.
Clopotele băteau, crainicii umblau pe uliţi şi vesteau logodna. La toate altarele, în căţui de argint, ardea ulei parfumat. Preoţii cădelniţau şi mirele şi mireasa s-au prins de mână şi au primit binecuvântarea episcopului. Zâna, în mătase şi fir îmbrăcată, ţinea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cântecele de sărbătoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei şi la ceea ce pierduse.
Seara, prinţul şi prinţesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfâiau şi în mijlocul corăbiei era un cort de aur şi de purpură cu perne scumpe. Aici aveau să doarmă însurăţeii. Pânzele s-au umflat de vânt şi corabia a început să alunece domol pe marea liniştită.
Când s-a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate şi au dansat veseli pe punte. Zâna şi-a adus aminte cum a ieşit ea din mare întâia oară şi cum a văzut şi atunci o petrecere pe corabie. A început şi ea să danseze lunecând parcă prin aer ca o rândunică fugărită şi toţi au bătut din palme văzând-o cum dansează; şi într-adevăr că niciomare.