realizati o compunere de 20 de randuri folosin tehnica povestirea in rama :)) va rog muuult !
Răspunsuri la întrebare
Răspuns de
2
Prin Munții Vrancei
O boare ușoară, izvorâtă dinspre marginea pădurii de fagi din spatele pensiunii „Dor de munte”, îmi aranjă bretonul lung după ureche, ca o mângâiere ocrotitoare a naturii înverzite. Soarele își întindea sulițele încă fierbinți pe masa la care cinaserăm.
Un grup de localnici se apropiară, cu căciulile în mâini.
- Ziua bună! zise unul dintre ei. Ion Rotaru mi-e numele și de n-o fi cu supărare, am dori să ne așezăm alături de domniile voastre. Alte mese libere nu mai sunt, iar noi coborâm de pe munte, de departe. Cum ni-i sete și foame și până-n Soveja mai sunt câțiva kilometri, am vrea să ne odihnim nițel și să îmbucăm câte ceva.
- Luați loc, cu dragă inimă vă primim la masa noastră. Poate ne veți povesti și nouă între timp cu ce vă ocupați prin acești munți sălbatici, răspunse tata zâmbind.
Cei patru bărbați se așezară.
- Până să vină bucatele, zise Ion, o să vă povestesc cele pățite de mine aseară. Oier sunt din tată-n fiu și menirea mea este să îngrijesc oile și caprele stânii de pe culmea aceea de munte, să le păzesc de fiare sălbatice zi și noapte, să le duc la pășune și se le aduc înapoi la stână întregi și sănătoase. Dar aseară, cum am trecut de Poiana Mieilor, turma mi-a fost atacată de o ursoaică. Destoinicul meu câine și-a găsit sfârșitul apărându-mi viața și oile. N-oi mai găsi așa câine vrednic ...
Ion Rotaru oftă adânc, așezându-și căciula de blană cenușie în poale și privind pierdut spre munte.
Constantin, bărbatul cu păr alb și adus vâlvoi peste ochi, care stătea chiar în fața mea la masă, gâfâi gros, râzând ca pentru sine.
- Cred că e aceeași ursoaică de care ne temem cu toții în această regiune. E printre puținii urși de pe aici care au dat de gustul dulce al cărnii de oaie. La vreme de vară, urșii se satură și cu zmeură, și cu mierea viespiilor din pădure sau cu niște leșuri de rozătoare și păsări bolnave ori prea bătrâne. Dar ursoaica asta ne face și nouă necazuri. Dincolo de Stânca Ciobanului, se oglindește o cabană în lacul plin de pește. Au oamenii la cabană o gospodărie cu porci, ca să îi poată sacrifica din când în când pentru oaspeți ce caută cazare la ei. Săptămâna trecută, această ursoaică a rupt gardul, a furat un purcel de lapte și l-a dus în pădure, îngropându-i capul într-o văgăună din apropiere. Cred că era prea greu de cărat. Apoi a năvălit în ocolul turmei mele de capre și și-a ales cel mai frumos ied, din care aveam de gând să fac cușmă pentru cumnatul meu, când o mai fi crescut. Am rămas doar cu un gust amar. Degeaba am căutat ursoaica să-i vin de hac!
Tata rămase mult pe gânduri.
- Înseamnă că ursul poate să fie periculos și în timpul zilei, când călătorim de la o cabană la alta, vorbi el cu voce tremurată.
- Să vă feriți să umblați singuri pe potecile acestea, răspunse Nicu, un alt oier.
Își aranjă mustățile groase, pieptănându-le apăsat cu degetele lui puternice, își drese vocea și continuă:
- Țin minte când au venit niște băieți de liceu pe meleagurile astea, în urmă cu vreun an sau doi. Erau însoțiți de profesorul de sport și poposeau din sat în sat ca să adune povești și informații despre obiceiurile oamenilor locului pentru un proiect de școală. Suiau pe o cărare strâmtă: în sus munte, în jos prăpastie. Cine venea în sens opus? Ursoaica! Noroc că au fost sfătuiți din timp asupra pericolului și aveau la îndemână petarde folosite, cum e obiceiul la oraș, în timpul sărbătorilor de iarnă. Pocnitorile au speriat ursul, care a făcut cale întoarsă și n-au mai avut copiii ăștia vreun alt necaz pe drum. Da, așa e, ursoaica asta a dat de gustul dulce al cărnii...
Soarele cobora spre asfințit peste crengile de fag de pe culme, învăluind pensiunea „Dor de munte” într-un abur roșiatic. Ciobanii se ridicară de la masă, mulțumindu-ne că le-am ascultat poveștile și văzându-și de drumul lor lung și plin de pericole. Am rămas mult timp pe gânduri după plecarea lor. Cu ce este animalul sălbatic vinovat dacă omul i-a acaparat pădurea, sădind din loc în loc așezări omenești?
O boare ușoară, izvorâtă dinspre marginea pădurii de fagi din spatele pensiunii „Dor de munte”, îmi aranjă bretonul lung după ureche, ca o mângâiere ocrotitoare a naturii înverzite. Soarele își întindea sulițele încă fierbinți pe masa la care cinaserăm.
Un grup de localnici se apropiară, cu căciulile în mâini.
- Ziua bună! zise unul dintre ei. Ion Rotaru mi-e numele și de n-o fi cu supărare, am dori să ne așezăm alături de domniile voastre. Alte mese libere nu mai sunt, iar noi coborâm de pe munte, de departe. Cum ni-i sete și foame și până-n Soveja mai sunt câțiva kilometri, am vrea să ne odihnim nițel și să îmbucăm câte ceva.
- Luați loc, cu dragă inimă vă primim la masa noastră. Poate ne veți povesti și nouă între timp cu ce vă ocupați prin acești munți sălbatici, răspunse tata zâmbind.
Cei patru bărbați se așezară.
- Până să vină bucatele, zise Ion, o să vă povestesc cele pățite de mine aseară. Oier sunt din tată-n fiu și menirea mea este să îngrijesc oile și caprele stânii de pe culmea aceea de munte, să le păzesc de fiare sălbatice zi și noapte, să le duc la pășune și se le aduc înapoi la stână întregi și sănătoase. Dar aseară, cum am trecut de Poiana Mieilor, turma mi-a fost atacată de o ursoaică. Destoinicul meu câine și-a găsit sfârșitul apărându-mi viața și oile. N-oi mai găsi așa câine vrednic ...
Ion Rotaru oftă adânc, așezându-și căciula de blană cenușie în poale și privind pierdut spre munte.
Constantin, bărbatul cu păr alb și adus vâlvoi peste ochi, care stătea chiar în fața mea la masă, gâfâi gros, râzând ca pentru sine.
- Cred că e aceeași ursoaică de care ne temem cu toții în această regiune. E printre puținii urși de pe aici care au dat de gustul dulce al cărnii de oaie. La vreme de vară, urșii se satură și cu zmeură, și cu mierea viespiilor din pădure sau cu niște leșuri de rozătoare și păsări bolnave ori prea bătrâne. Dar ursoaica asta ne face și nouă necazuri. Dincolo de Stânca Ciobanului, se oglindește o cabană în lacul plin de pește. Au oamenii la cabană o gospodărie cu porci, ca să îi poată sacrifica din când în când pentru oaspeți ce caută cazare la ei. Săptămâna trecută, această ursoaică a rupt gardul, a furat un purcel de lapte și l-a dus în pădure, îngropându-i capul într-o văgăună din apropiere. Cred că era prea greu de cărat. Apoi a năvălit în ocolul turmei mele de capre și și-a ales cel mai frumos ied, din care aveam de gând să fac cușmă pentru cumnatul meu, când o mai fi crescut. Am rămas doar cu un gust amar. Degeaba am căutat ursoaica să-i vin de hac!
Tata rămase mult pe gânduri.
- Înseamnă că ursul poate să fie periculos și în timpul zilei, când călătorim de la o cabană la alta, vorbi el cu voce tremurată.
- Să vă feriți să umblați singuri pe potecile acestea, răspunse Nicu, un alt oier.
Își aranjă mustățile groase, pieptănându-le apăsat cu degetele lui puternice, își drese vocea și continuă:
- Țin minte când au venit niște băieți de liceu pe meleagurile astea, în urmă cu vreun an sau doi. Erau însoțiți de profesorul de sport și poposeau din sat în sat ca să adune povești și informații despre obiceiurile oamenilor locului pentru un proiect de școală. Suiau pe o cărare strâmtă: în sus munte, în jos prăpastie. Cine venea în sens opus? Ursoaica! Noroc că au fost sfătuiți din timp asupra pericolului și aveau la îndemână petarde folosite, cum e obiceiul la oraș, în timpul sărbătorilor de iarnă. Pocnitorile au speriat ursul, care a făcut cale întoarsă și n-au mai avut copiii ăștia vreun alt necaz pe drum. Da, așa e, ursoaica asta a dat de gustul dulce al cărnii...
Soarele cobora spre asfințit peste crengile de fag de pe culme, învăluind pensiunea „Dor de munte” într-un abur roșiatic. Ciobanii se ridicară de la masă, mulțumindu-ne că le-am ascultat poveștile și văzându-și de drumul lor lung și plin de pericole. Am rămas mult timp pe gânduri după plecarea lor. Cu ce este animalul sălbatic vinovat dacă omul i-a acaparat pădurea, sădind din loc în loc așezări omenești?
Alte întrebări interesante