realizati un eseu in care sa analizati poezia "atat de frageda" de Mihai Eminescu
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Tema este dragostea, exprimată sub forma unui monolog adresat.
Imaginea femeii este serafică, precum în sonete, în tradiţia poeziei lui Dante: fragedă ca floarea de cireş, îmbrăcată în mătase pluteşte precum un înger, precum visul, răsărind din rochie ca marmura. Doar ochii „cei plini de lacrimi şi noroc” mai amintesc fiinţa umană.
Toate tipurile de imagini, vizuale, cinetice şi auditive sunt eterate, estompate. Este procedeul prin care fiinţa iubită se diafanizează, capătă imponderabilitatea îngerului. Prospeţimea este sugerată prin imaginea florii de cireş, delicată, fragedă, fragilă. Albul este simbol al purităţii, dar şi al transcendenţei, al imaculatei Fecioare.
În rochia ei albă, ce o învăluie precum o aură, ca un nour, ca o spumă de lumină albă, femeia pluteşte, abia atingând „covorul moale”. Nu se aude decât foşnetul discret al mătăsii. Imaginea aminteşte nu doar îngerul, ci şi momentul naşterii Afroditei (Venus) din spuma albă a mării.
Structura. Integrând observaţia lui Călinescu, putem spune că poezia are trei secvenţe (nu două). Aceasta prezintă avantajul grupării în secvenţe egale, de câte trei strofe, ceea ce accentuează simbolica generală, circumscrisă între înger (prima strofă) şi Fecioară (ultima strofă).
Prima secvenţă compune imaginea „îngerului veneric”, o împăcare între spiritualitatea creştină şi cea mitică, păgână. Secvenţa a doua evocă duioşia pasiunii, tulburarea sufletului contemplativului, care o priveşte, cum va spune mai târziu, „cu ochi păgâni” (Pe lângă plopii fără soţ). Ea începe cu interjecţia afectivă „O” şi cu rugămintea: „Nu mai zâmbi!” Contemplaţia se amestecă dureros cu dorinţa. Femeia are ochii negri, culoare a patimii în lirica erotică eminesciană, întunecând, tulburând cu farmecul, cu vraja nopţii lor ochii adoratorului: „Cât poţi cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci…” Iluzia fericirii, iscată din apariţia de vis, din prihănirea zâmbirilor şi a îmbrăţişărilor, este dublată de melancolia renunţării: pe ochii ei fierbinţi se aşterne vălul unui gând, al „întunecoasei renunţări”. Îngerul-Veneră se sustrage dorinţei şi se depărtează.
Poezia este scrisă sub formă de monolog adresat, în metri de 8-9 silabe, curgând lin, cu excepţia a trei versuri în care apare cezura (o pauză în interiorul versului), cu ritm iambic, grupaţi în catrene cu rimă exclusiv în cruce (iarăşi sacrul!), cu preponderenţa perechilor de rime feminine faţă de alternanţa rimei masculine (în consoană) cu cea feminină – deci o dominantă a componentei feminine.
Eul liric, viziunea subiectivă, este marcat prin: 1) mărci lingvistice – pronumele şi adjectivele pronominale la persoana întâi (mele, mi), verbele la persoana întâi (am înţeles, spăşi-voi), interjecţia afectivă (O…!); 2) mărci stilistice (poetice) – epitetul (albă, fragedă, ferice, dulce, reci, fierbinţi, (î)ntunecoasa renunţare, cel mai interesant, fiind epitet metaforic, prin el sugerându-se misterul de nepătruns al renunţării), comparaţia (te-asameni cu floarea albă de cireş, ca un înger, ca visul, ca o icoană), metafora (a farmecului noapte pentru „ochii negri”, „o cugetare, un văl”; inversiunea – (lungii rochii, a farmecului noapte, calde şoapte, dulcilor dorinţe, etc.). Se remarcă felul în care diafanizarea femeii se face nu prin metaforă, procedeul cel mai radical, care mişcă realul înspre viziune, ci prin mijloace mai simple, epitetul şi comparaţia, figuri de stil care au caracteristica de a menţine tensiunea dintre real şi imaginar, punându-le faţă-n faţă. Imaginarul îşi ia, aici, atributele din lumea reală, sau este văzut în termeni care trimit la realitatea propriu-zisă.
Ca pretutindeni în opera poetului, se remarcă modul original în care este folosită limba, unul din secretele muzicalităţii ei de excepţie. Lexicul este simplu, uzual, cu forme populare, familiare (mătasa, răsai, dulce). Se remarcă scrierea etimologizantă a lui „vecinic”, formă care păstrează etimonul „veci”. (Mulţi îl citesc cu accent ca în „vecin”). Cele mai interesante forme sunt formele verbale deprefixate : spăşi-voi (din a „ispăşi”), tinzându-mi (din a ,, întinde " )