Recreatia mare, rezumat Cai si bibilici
Răspunsuri la întrebare
Dar de ce oi fi visând eu atât de greu cai? Ce naiba îmi vin aşa de rar, de ce se lasă atât de greu? Visez câini, raţe, elefanţi, oi, bibilici, tot felul de drăcovenii, numai cai nu. De la Anul Nou încoace dac-am visat trei cai. Buni şi ăştia, au fost cu baftă, de ce să nu recunosc: la geometrie am împuşcat un şase, la naturale când să mă asculte a sunat de ieşire, la istorie m-a amânat pentru data viitoare, adică pentru mâine. Aşadar, mâine mă ascultă, musai să visez la noapte un cal, unul mare, alb, dacă se poate, sau cum o fi, murg, sur, rotat, maro...
Aşa se frământă Biju, aflat în pat de vreo două ceasuri, cu cartea de istorie la îndemână, potrivindu-şi în fel şi chip perna, căutându-şi poziţia ideală pentru un somn cu vise comandate.
- Acum mă întorc cu faţa în jos, pun o mână sub pernă şi alta peste plapumă, respir adânc, adânc... Casc. Oah, uite că mi-e somn, simt că adorm, curând o să dorm buştean, somn uşor, Bijulică, noapte bună. Şi nu uita - cum o să uit?... Hî? Ce să nu uit?
Biju tresare deodată buimac. E ceva în neregulă, sigur că da!
- Şi dacă adorm de-a binelea, cum o să mai fiu sigur că visez cai? Mă pomenesc adormit, trag la aghioase, şi? Şi visez bibilici ca alaltăieri noapte, când a doua zi m-a ascultat la gramatică, arză-le-ar focu’ de bibilici, astea-s nenorocire curată, ptiu, ptiu, ptiu...
Nu, Bijulică nu poate adormi oricum, aşa, de la sine, e o chestie prea importantă ca să se lase pur şi simplu furat de somn, aşa cum adoarme fitecine, vâslind nepăsător pe apa aburoasă a somnului, dus cum s-o întâmpla spre te-miri-ce ţărm al închipuirii. El, Bijulică, are un program, el trebuie, e obligat să-şi prefacă somnul în cai, zor-nevoie, măcar într-unul singur, cât de mic, asta e buba...
Şi acum e ora zece, după Pierduţi în spaţiu, căscatul îi frânge fălcile, toropeala îl da gata, simte cum se afundă prin pernă, cum se face una cu salteaua, cum se înşurubează în hăul atotcuprinzător... Asta nu! Fără un cal, un căluţ, nu! Să-l ia cu el, să-l înhaţe întocmai ca de un căpăstru, să-l ţină bine înainte de a păşi pragul somnului, cât încă e treaz.
- Uite, pe tavan, în colţul veiozei, parcă e o umbră ca un cal, parcă e un cal de umbră... Sau pe garderob, în apele furnirului, uite-i! Unu... doi... o herghelie, să nu-i lase deloc din ochi, să adoarmă cumva pe furiş, cu ochii la ei, să închidă, de pildă, un singur ochi, iar celălalt să îl ţină deschis, să îl ţină deschis, să îl ţină...
- Bijulică, tu nu stingi lumina? E 11!
- A?! Mai învăţ, mamă.
Biju se freacă la ochi. Ca să vezi! Adormise. Şi ce-a visat?
Nimic! Absolut nimic. Poate dacă ar recita nişte versuri cu cai, au învăţat ei cândva aşa ceva, precis... Numai că acum nu îşi aminteşte deloc, îi vin în minte nişte versuri răzleţe! „Căţeluş cu părul creţ Fură raţa din coteţ... ?” ...Pisicuţă, pis, pis, pis... câmpu-i alb, oile negre... Căţeluşi, raţe, pisici, oi, bibilici...
- Sting eu? E aproape 12, spune mama.
- Ha? Ce? Nu, nu încă, te rog. Nu dorm, repet cu ochii închişi. Biju s-a adunat covrig sub plapumă.
- Poate dacă aş cânta ceva... Este o melodie cu cai, o ştiam eu, ceva cu „voioşi sunt zurgălăii mei”...
începe să lălăie în fel şi chip, dar nu nimereşte deloc...
- Ce ţi-a venit cu tranzistorul? îl ceartă mama din hol. Stinge radioul, e ora 12.
Într-adevăr, de undeva, din vecini, se aude vocea crainicei:
- La al şaselea semnal va fi ora 24. Emisiunea noastră s-a terminat. Vă dorim noapte bună.
- Halal noapte bună, bombăne Bijulică şi simte o sfârşeală în fiecare fibră, ca în basmul acela cu merele de aur... Şi pe deasupra apei somnului ce îl cuprinde şi îl afundă din ce în ce în adâncuri, se mai aude ceva ca o bolboroseală sfârşită:
- În basme, da, în basme e vorba de rai... tot felul de cai - care vorbesc, mănâncă jar, zboară.. Un basm îmi trebuia, să mi-l fi povestit aşa, pe îndelete. Ştiam atâtea basme cu cai... A fost odată un motan încălţat.. Nu!... A fost odată un peştişor de aur... Nu, un cocoş?!... fiul porcului... căţelul pământului... Ba nu, doisprezece corbi... lebede... raţe sălbatice... bibilici, bibilici, bibilici...
Bijulică a adormit. În coaste îl împunge cotorul cărţii de istorie, deschisă la poza lui Alexandru Macedon, călare pe Ducipal.