Redactați un eseu la opera ,,Semnele lui Dănuț" de Gib Mihăescu în care să prezenți particularitățile ale unei nuvele.
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Cu mantaua pe umeri și cu șapca roșie pe frunte, cum ieșea de obicei la serviciu, Grigore Dănuț dădu cîteva tîrcoale peronului îngust și înghețat. Era adînc pierdut în gînduri și atît de atent i se ciuliseră urechile, că parcă se încăpățîna să deslușească șoapta încurcată a vîntului istovit de cale și rebegit de frig.
Firele de telegraf, despletite dintr-un stîlp înalt și zgribulit, se înmănuncheau ca pe un gît de cobză pe ceștile înfieruite în triunghi, deasupra ferestrei celei mari, drept din mijlocul stației și țineau monoton isonul jeluirilor răgușite ale cîntărețului nevăzut.
Cele patru perechi de șine, așternute pe dinainte si întinse ca niște coarde, reflectau în luciul lor tot gerul dimineței de decembrie. Dincolo, magazia de mărfuri se strînsese în sine sub aspra povară a frigului. Pe rampă, candizi, parcă niște ouă de furnici monstruoase, cîțiva saci dolofani așteptau îngrămădiți dinaintea singurului vagon din toată gara, căscat la mijloc ca o gură de uriaș decapitat, caraghios încremenită într-o supremă convulsie de lăcomie. Dealul din față, încotoșmănat în alb și răbufnit, ici-colo, de arborii stingheri ca smocurile unei imense hermine, se apropiase atît de mult prin limpezimea roză a văzduhului că parcă se mutase la cîțiva pași doar, dincolo de cea din urmă șină.
Dar domnul Grigore Dănuț, șeful stației Bobeni, nu vedea și nu auzea nimic din toate astea. Numai din cînd în cînd i se părea că de departe de tot, acolo de unde venea vîntul, un glas sfîrșit și neomenesc cerea îndurerat ajutor. Și ochiul sting, care dis-de-dimineață nu-l mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se zbată și mai nervos în orbită, parcă ar fi vrut să sară din strîmta-i închisoare. Niciodată lui Grigore Dănuț nu i se făcuse semne atît de amarnice ca-n ziua aceasta. Și niciodată semnele nu-l înșelaseră. Așa-l „persecutaseră” și la moartea primului copil; și așa îl amărîseră la moartea tuturor celorlalți cinci, pe care-i petrecuse rînd pe rînd spre răzoarele înverzite, semănate cu cruci de lemn ale micului cimitir din sat. Iar acum, fetița, Frosica, cea din urmă a lui bucurie, trebuie să vină de sărbători din Craiova, de la pension, cu trenul de amiazi.
I se mai făcuseră, nu-i vorbă, domnului șef semne și fără să se întîmple vreun necaz prea mare în casă. Dar în lunga obișnuință, el învățase să ghicească bine, cînd aceste înfricoșetoare semnale, pe care destinul i le trimitea dintr-o depărtată stație pierdută în veșnicie, aveau urmări negre și cînd erau simple glume de prost gust, pe care vreun împiegat de-al lui Dumnezeu i le făcea petrecînd pe socoteala ușoarei lui credulități.
Explicație:
Stroe___☆
Sper ca te am ajutat ! :)