Referat cu titlul Frumosul in viata crestinului
Răspunsuri la întrebare
Avem o înrudire cu frumosul, pentru că el este în natura noastră. Când după iniţierea tainică a sufletului nostru din timpul unei slujbe bisericeşti, în care duhul nostru mânecă dimineaţa către Dumnezeu –vedem, pe neaşteptate, o imagine naturală frumoasă, un apus de soare de pe o coasta a mării, mijirea zorilor cu insolitul fascicolelor de lumină albe-albăstrii când ascultăm o simfonie muzicală, ritmul stalactitei, o privighetoare cu cântecul ei dulce, când vedem o biserică frumos pictată, ceva simetric, un ritm bine ajustat, simţim sufletul nostru cutremurat şi parcă zicând: O, vă recunosc pajişti cu verdele vostru sărbătoresc al culorilor voastre, prea frumoasă podoabă a florilor, mări liniştite, apusuri care înflăcăraţi cerul albastru, chiparoşi rugători, arbori gânditori cu armonia pururea grăitoare a tăcerii voastre! ..Spun înţelepţii că lumea e frumoasă. într-adevăr! Este o nesfârşită podoabă cu o diversitate de ritmuri şi forme, „ca o carte scrisă, care arată slava lui Dumnezeu”. Arta s-a născut din frumos. Diferitele arte reprezintă formele de reflectare ale frumosului. Unul o imaginează pe aceasta, altul pe aceea. Creştinismul stă „faţă în faţă” cu Frumosul şi contemplă prin credinţă ceea ce lumea precreştină vedea numai prin oglindă în ghicitură”. Expresia cea mai înaltă a spiritului artistic clasic a fost cultul frumosului în umbre, forme şi ritmuri. Nu concepea nimic altceva, nimic mai profund. Ca un spirit miop ce era nu putea să „străvadă”. Frumuseţea din lume şi-a pierdut valoarea pentru creştinism. Ceea ce e pământesc, grosolan, a fost considerat o umbră înşelătoareCreştinul vede frumuseţea fără formă, pură. „Duh este Dumnezeu” (In. 4, 24). În creştinism, frumosul sensibil a fost identificat cu frumosul spiritual, cu binele, şi a fost absorbit de el. Iar binele suprem este Dumnezeu, în frumuseţea uluitoare a Căruia credinciosul desăvârşit se desfată cu nesaţ. Dar cum se vede frumosul aceasta? Prin noi înşine; prin întoarcerea spre cele dinăuntru, prin introspecţie – ca să folosesc impropriu un termen contemporan – sau mai bine zis prin „contemplare.