Relatează o compunere de minim 150 de cuvinte, după imaginile de mai jos.
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
O ceață ușoară, ca aburul scos de o navă fantomă, plutea în parcul rece de la marginea orașului. Aleea principală era pustie și purta un iz rânced, copleșitor, de frunze moarte aflate în descompunere; era duhoarea unei zile de toamnă, în care soarele - nu prea vesel și radios în perioada asta a anului - se ascundea în spatele unor nori grei, plumburii, iar vântul scâncea neobosit printre ramurile copacilor încovoiați. Două bănci goale, scorojite și bășicate de la atâta uscăciune, stăteau neclintite, cu fața îndreptată spre un gard din stinghii de lemn.
Dar, iată, două siluete cenușii, una mai mică și una mai mare, care înaintau fără grabă pe covorul mort al naturii. Frunze de toate felurile trosneau cu un sunet scârbos, de parcă tălpile celor doi ar fi strivit cochiliile goale ale unor melci. La o vedere mai apropiată, siluetele se conturau în imaginea unui băiat și a unei femeie, ce se țineau de mână și se priveau cu un aer gingaș, în ciuda peisajului sumbru din jurul lor. Fețele le erau schimonosite de frig, căci vântul le ciopârțea fiecare bucățică descoperită din piele. Totuși, privirile le erau senine și, prin mai multe încercări ce păreau dificile, buzele li se arcuiră în zâmbetele firave, tremurătoare, dar pline de căldură. Nu era un moment bun pentru o plimbare, însă se simțeau bine pe acea alee pustie, rupți de restul oamenilor printr-o pâclă subțire de ceață. Era ca și când lumea pe care o cunoșteau atât de bine, cu orașe, școli, locuri de muncă și multe altele, s-ar fi oprit în timp, lăsând natura să-și lase amprenta în viețile înghețate ale oamenilor.
Rânjetul jovial pieri de pe chipul băiatului când acesta se eliberă din strânsoarea mamei sale. Femeia umrărea, cu ochi ageri și pătrunzători, cum odorul ei scump alerga voios, cu gluga de la haină bățâindu-se în sus și în jos și cu fularul atârnându-i strâmb într-o parte. Frunzele gemeau sub ropotul de pași fermi, rapizi. Băiatul se propti cu mâinile în gard, apoi se lăsă pe vine și trecu prin spațiuș format de stinghii. Aici, firele de iarbă erau galbene și tremurau în suflul glacial al vântului. În fața lui, o droaie de copaci butucănoși se ridicau din pământul încărcat cu frunze șterse. În timp ce băiatul stătea în genunchi, cu mâinile afundate în șomoiogurile de iarbă și cu transpirația curgându-i pe frunte, maică-sa se apropia încet de gard. Se întreba ce avea de gând să facă copilașul ei zglobiu, care nu se oprea niciodată din a o surprinde. Răspunsul fu simplu și ușor de prezis: băiatul se întoarse sprea, cu genunchii trosnindu-i datorită mișcării bruște. Pumnii și-i ținea laolată, ducând un buchet mare de frunze galbene, care încă nu sunau ca mușcăturile dintr-o aripioară prăjită de pui atunci când le călcai. Plăcut surprinsă, femeia trecu peste stinghiile din lemn, iar băiatul căzu într-un genunchi, de parcă s-ar fi pregătit s-o ceară în căsătorie. Frunzele galbene, moarte, atârnau leneș din pumnul lui. Un rictus prefăcut, de surprindere, înflori pe chipul femeii. Cu toate astea, își desfăcu palmele și le ridică la nivelul umerilor, semănând cu un infractor pe cale să se predea poliției. Era fericită, iar zâmbetul cald al fiului ei era tot ce avea nevoie pentru a-i înmuia inima înghețată de la vremea mohorâtă. Luă buchetul imaginar de flori, spunându-i că-i plăceau la nebunie, fără a-și desprinde ochii de la figura încântată a băiatului. Îndesă frunzele de culoarea bananei în buzunarul hainei, apoi potrivi căciula de pe capul fiului ei și porniră împreună spre capătul aleii, trecând înapoi peste stinghiile din lemn.
Explicație: