Question

Relatia intre ordinea umana si supraumana in CUPLU de Ana Blandiana si CALIN de Mihai Eminescu...esseu.Va ROG FRUMOS CINEVA SA MA AJUTE!

Answer 1

Se împlinesc 115 ani de la moartea lui Mihai Eminescu,

poetul despre care Maiorescu credea, în 1889, cã este „un om

al timpului modern” ºi cã „pe cât se poate omeneºte prevedea,

literatura poeticã românã va începe secolul al XX-lea sub

auspiciile geniului lui, ºi forma limbii naþionale care ºi-a gãsit

(în el) cea mai frumoasã înfãptuire pânã astãzi, va fi punctul

de plecare pentru toatã dezvoltarea viitoare a vestmântului

cugetãrii româneºti”. Previziuni adeverite. Poezia româneascã

din secolul care s-a încheiat nu de mult a pornit, într-un chip

sau altul, de la Eminescu, chiar ºi atunci când s-a îndepãrtat

de el (cazul simbolismului, cazul Blaga, cazul – mai complex –

al inclasabilului Arghezi). Eminescu a devenit un model cultural

ºi, cu timpul, un mit al spiritualitãþii noastre.

Cum îl primim ºi cum îl privim azi, în epoca internetului, a

CD-ROM-ului, a postmodernitãþii pe autorul Luceafãrului Luceafãrului, al

Odei (în metru antic) Odei (în metru antic), al Sãrmanului Dionis Sãrmanului Dionis ºi al vehementelor

articole din Timpul? Mai este citit, azi, Eminescu, mai poate fi

socotit „expresia integralã a spiritualitãþii româneºti”, un poet

naþional (aºa cum credeau marii lui interpreþi, de la G. Ibrãileanu

ºi Nicolae Iorga pânã la G. Cãlinescu, Tudor Vianu, Perpessicius,

Dimitrie Popovici?). Mai putem zice despre el, cum i-a zis G.

Cãlinescu, „poetul nepereche” sau, dupã o vorbã a lui

Constantin Noica, „partea noastrã cea mai bunã”, „omul deplin

al culturii româneºti”, „omul total al spiritului românesc”, în

fine, mai este Eminescu azi, pentru noi, românii, creatorul în

care ne gãsim ºi ne regãsim cu toate ale noastre, bune çi rele,

cu nostalgiile çi neliniçtile noastre, cu modul nostru de a fi?

Sunt semne, destul de insistente, cã Eminescu nu mai place

ºi nu mai este stimat ca poet aºa cum plãcea ºi era stimat de

generaþiile anterioare ºi cã perpetuarea mitului naþional întru-

chipat de Eminescu agaseazã pe unii intelectuali, tineri sau

mai vârstnici, nemulþumiþi de ceea ce ei numesc „cultul lui

Eminescu”, interpretarea lui triumfalistã, citarea lui evlavioasã.

Cineva l-a numit pe Eminescu un spirit „protolegionar”. Alþii,

mai tineri, au scris într-o revistã sãptãmânalã cã „îi pot

recunoaºte (lui Eminescu, desigur), meritul de a fi fost nu mai

mult decât un onorabil poet al secolului XIX, nãscut în mod

norocos într-o perioadã când limba literarã nu se aºezase”. În

ceea ce priveºte proza, ei bine, proza lui Eminescu le pare

acestor tineri contestatari „sub nivelul minimei lizibilitãþi”. Dar

publicistica ardentã, vehementã a lui Eminescu? Un tânãr

asistent universitar, devenit între timp profesor ºi analist

politic, scria cu câþiva ani în urmã: „Eminescu trebuie contestat

ºi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politicã;

din acest punct de vedere, el e realmente nul – nu ai obiect”.

În fine, este pusã în discuþie chiar sintagma Eminescu – poet

naþional, cu motivaþia cã nu poate fi poet naþional un spirit

„paseist conservator”, cum se dovedeºte a fi Eminescu.

Ar fi o eroare sã credem cã toatã lumea româneascã gândeºte

în aceºti termeni despre Eminescu, azi, ºi ar fi, de asemenea, o

eroare gravã sã nu acceptãm ideea cã un mare creator poate fi

pus în discuþie ºi cã din confruntarea opiniilor adevãrul despre

opera lui nu poate sã triumfe. Fiind critic literar, n-aº putea face