Repede! Am nevoie de o compunere despre un zmeu uituc in care sa fie folosite 3 pronume posesive.
Răspunsuri la întrebare
Răspuns de
1
Zmeul uituc
Pe un tărâm, de mult uitat, s-a încumetat odată Prințul Al Tuturor Tărâmurilor, căci aşa-i era porecla viteazului, să calce. De zeci de mii de ani, nimeni nu călcase pe-acolo. Mii de zvonuri se-auziseră, precum că ar fi bântuit, că acolo se adăpostesc sufletele răposaților sau că iadul propriu-zis a înghițit a cea bucată de pământ. Însă Prințul nostru avea doua urechi, pe una-i intrau vorbele, pe alta-i ieşeau. Singur, a plecat la drum să cucerească acea bucată de pământ. Trecând de o pădure, dădu de un deşert. Bulgări de pământ uscați, o secetă şi un soare arzător. În depărtare, întrezări un castel. "AL MEU e!", îşi spuse prințul în sinea LUI. Însa calul nu reuşi să galopeze. Solul uscat se sfărâma, astfel, Prințul nostru fu nevoit să meargă singur. Ajungând spre seara la castel, un zmeu îl întâmpină. Viteazul scoase sabia, însă zmeul nu reacționă. "Haide, laşule! Vin-o la luptă!", îl provocă prințul. "Aş veni, tinere, dar am nevoie de ochelarii mei." Ochelari? Ce ochelari? Prințul îl privi perplex timp de câteva secunde, apoi îşi băgă sabia înapoi în teacă. "Îi ai pe ochi, bătrâne!" Zmeul îl privi nedumerit şi-şi atinse cu ghearele ochelarii pentru a se convinge. "Ce cauți, tinere luptător, pe acest tărâm uitat până şi de stafii?" "Am venit pentru a-l cuceri!" "E AL TĂU, prințe, cu o condiție." "Care ar fi aceea?" întrebă prințul punându-şi mâna pe sabie. "Ucide-mă!" "Fără să lupți? Ce zmeu mai eşti şi tu? Sau să fie o vedenie din cauza arşiței?" "Sunt viu, tinere, de peste 100 de vieți ale voastre, muritorule! Însă ce rost are să mai trăiesc când nu ştiu nici unde-mi sunt ochelarii? Când puterile mă lasă? Şi când am uitat cine sunt?"
Pe un tărâm, de mult uitat, s-a încumetat odată Prințul Al Tuturor Tărâmurilor, căci aşa-i era porecla viteazului, să calce. De zeci de mii de ani, nimeni nu călcase pe-acolo. Mii de zvonuri se-auziseră, precum că ar fi bântuit, că acolo se adăpostesc sufletele răposaților sau că iadul propriu-zis a înghițit a cea bucată de pământ. Însă Prințul nostru avea doua urechi, pe una-i intrau vorbele, pe alta-i ieşeau. Singur, a plecat la drum să cucerească acea bucată de pământ. Trecând de o pădure, dădu de un deşert. Bulgări de pământ uscați, o secetă şi un soare arzător. În depărtare, întrezări un castel. "AL MEU e!", îşi spuse prințul în sinea LUI. Însa calul nu reuşi să galopeze. Solul uscat se sfărâma, astfel, Prințul nostru fu nevoit să meargă singur. Ajungând spre seara la castel, un zmeu îl întâmpină. Viteazul scoase sabia, însă zmeul nu reacționă. "Haide, laşule! Vin-o la luptă!", îl provocă prințul. "Aş veni, tinere, dar am nevoie de ochelarii mei." Ochelari? Ce ochelari? Prințul îl privi perplex timp de câteva secunde, apoi îşi băgă sabia înapoi în teacă. "Îi ai pe ochi, bătrâne!" Zmeul îl privi nedumerit şi-şi atinse cu ghearele ochelarii pentru a se convinge. "Ce cauți, tinere luptător, pe acest tărâm uitat până şi de stafii?" "Am venit pentru a-l cuceri!" "E AL TĂU, prințe, cu o condiție." "Care ar fi aceea?" întrebă prințul punându-şi mâna pe sabie. "Ucide-mă!" "Fără să lupți? Ce zmeu mai eşti şi tu? Sau să fie o vedenie din cauza arşiței?" "Sunt viu, tinere, de peste 100 de vieți ale voastre, muritorule! Însă ce rost are să mai trăiesc când nu ştiu nici unde-mi sunt ochelarii? Când puterile mă lasă? Şi când am uitat cine sunt?"
Alte întrebări interesante