rezumat despre prietenia in hristos
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Tema prieteniei faţă de Cristos este constantă şi frecventă în mesajele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea. Fie că se adresează tuturor creştinilor, fie doar seminariştilor sau tinerilor, preoţilor sau persoanelor consacrate, nu încetează să spună că doar credinţa profund înrădăcinată în prietenia faţă de Cristos este autentică şi matură. Mai mult decât un sfat sau un îndemn, referinţa la prietenia cu şi prin Cristos este mai ales o mărturie, lucru care reiese şi cartea sa, Isus din Nazaret, despre care cardinalul Schönborn spunea: „Este o carte a Papei despre Isus. Şi de ce nu? El (…) este succesorul aceluia pe care Isus l-a întrebat: «Simon, (...) mă iubeşti?» (In 21,15). De ce nu ar trebui să fie chiar Papa chemat în mod deosebit să vorbească despre Învăţătorul şi Domnul său? Nu este el cel care, mai mult decât toţi, trebuie să fie plin de prietenia cu Cristos?(...) Tocmai aici este punctul de gravitaţie, centrul interior al cărţii sale despre Isus. El îl numeşte: prietenia intimă cu Isus şi spune că de ea depinde totul. Aşadar, o mărturie a unei prietenii intime”.
Prietenia a fost, şi continuă să fie, o realitate dorită şi căutată de toţi oamenii. Cei din antichitate aveau o consideraţie deosebită pentru această formă de iubire căreia i-au închinat pagini memorabile. Stoicul Cicero - în Laelius. De amicitia - spunea: „Nu ştiu dacă în afară de înţelepciune i-a fost dat omului de către zeii nemuritori ceva mai bun decât prietenia (…). Fără prietenie, viaţa nu este viaţă (…). O, măreaţă înţelepciune! Mi se pare că înlătură soarele din univers cei care iau vieţii prietenia”. Cu multe secole mai înainte, Aristotel remarcase deja că „prietenia este pentru viaţă lucrul cel mai necesar şi că fără ea n-ar dori nimeni să trăiască, chiar dacă ar avea toate celelalte bunuri”. Prietenia despre care vorbeşte Aristotel este una doar umană pentru că Zeul, fiind „actul pur al gândirii care se gândeşte etern pe sine”, se bucură de o stare de beatitudine eternă şi nu mai are nevoie de nimic, nici chiar de prieteni, aşa încât între Dumnezeu şi om nu poate exista prietenie.
În Vechiul Testament, în timp ce Cartea Proverbelor ne spune că „Adevăratul prieten este o raritate” (14, 20; 18, 24), Cartea Înţelepciunii afirmă: „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el, aflat-a comoară. Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este leacul vieţii, şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el (Înţ 6,14-16). În sfârşit, Cartea Pildelor (17,17) adaugă: „Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el e ca un frate”.
Odată cu venirea lui Cristos modul de a înţelege iubirea dintre oameni şi Dumnezeu se schimbă total. Marea temă nu mai este philia (prietenia) ci agape (caritatea). Această formă de iubire este noutatea adusă de Cristos. Conciliul Vatican II spune despre Isus Cristos: „…deoarece în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit, într-un fel cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu o minte omenească, a voit cu o voinţă omenească, a iubit cu o inimă omenească” (GS 22b). Ar fi greşit, oare, să credem că Isus a iubit şi cu o iubire prietenească? Din cuvintele şi faptele sale, în special în ceea ce-i priveşte pe cei doisprezece, putem găsi elemente specifice prieteniei umane: