rezumat la Chirița in provintie
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Decorul reprezintă „o ogradă de curte boierească la ţară.”, având în stânga locuinţa personajului principal, Chiriţa Bârzoi, în dreapta „o canape de iarbă” (pentru exterior), iar în spate gardul şi poarta, satul zărindu‑se în fundal.
Câţiva ţărani solicită Chiriţei, aflată pe cal, să li se facă dreptate, întrucât fiul ei, Guliţă „o ucis un viţăl la vânat.”, se plânge primul dintre ei, „o dat foc bordeiului cu ciubucul cel de hârtie.”, respectiv cu ţigara, spune altul, sau a fost prins de al treilea „ţinând calea” fiicei lui, Măriuca. Drept răspuns, Chiriţa socoteşte că „Bine v‑o făcut sufleţălu!… De ce nu vă păziţi viţăii şi Măriucele?”.
Chiriţa cheamă un servitor, pe Ion, ca să o ajute să coboare de pe cal, altfel urmând a rămâne să stea „toată zâua călare ca un jandar”, declară ea.
Domnul Şarl, profesorul de franceză al băiatului, o ajută să descalece, cu dificultate, dat fiind greutatea ei mare, după care boieroaica îşi manifestă speranţa ca soţul ei, Grigori Bârzoi, să fie numit ispravnic, scop în care acesta din urmă se afla în capitala Moldovei, la Iaşi. Justificarea cererii constituind‑o suferinţele îndurate în timpul revoluţiei de la 1848: „şî noi avem temeiuri… Adă‑ţi aminte ce groază‑l apucase pe Bârzoi… că strâga şî pin somn c‑o venit zavera?…”. Toate acestea în replicile adresate Saftei, cumnata ei.
În cursul aceleiaşi conversaţii, Chiriţa afirmă că doreşte să îl căsătorească pe Guliţă cu Luluţa – o fată orfană a cărei avere o administrează familia Bârzoi, în calitate de epitropi – în ciuda faptului că „Luluţa nu bate nicidecum cu Guliţă… şî‑i tot tristă de când o rămas orfană… ba încă câteodată parcă să perde… nu‑i în toate minţile.”.
Scena se încheie cu dialogul dintre Şarl şi Chiriţa, în care aceasta din urmă, vrând a‑şi demonstra cunoştinţele de limbă franceză, traduce direct expresii româneşti care nu au echivalent francez: „il deviendra un tambour d’instruction. […] adică dobă de carte”. Şi cu examinarea cunoştinţelor de limbă franceză ale lui Guliţă, ce consideră că în franceză furculiţa se numeşte „furculision”, iar friptura „fripturision”, spre satisfacţia mamei examinatoare.
Ion, servitorul, aduce o scrisoare trimisă de Grigori Bârzoi, iar Chiriţa îl obligă să o prezinte „după modă”, adică aşezată pe „un talger ş‑un şărvet.”.
Ion încurcă ordinea de aşezare a obiectelor solicitate şi pune scrisoarea sub şervet iar şervetul sub farfurie – „după modă”, consideră acesta. Prin scrisoare Chiriţa află că soţul ei a primit postul de ispravnic şi este sfătuită să‑şi schimbe comportamentul faţă de vecini: „Ie‑o pe‑acolo cam pe mare cu megieşii”. Totodată i se cere să se mute cu toată gospodăria în târgul unde se află reşedinţa ispravnicului, ducând cu ea şi un curcan bătrân – „c‑am să‑l pun în slujbă”, precizează Grigori Bârzoi,.
Luluţa se amuză pe seama lui Guliţă prinzându‑l într‑o plasă pentru fluturi, iar concluzia Chiriţei, care vede scena, este că fata „câteodată să perde.”.
Luluţa se plânge, monologând: „Doamne!… tare mi‑i urât aici!… Nu ştiu ce să fac toată zâua… N‑am pe nime să mă iubească, de când a murit ninecuţa… Mătuşâca‑i prea bătrână, şî Guliţă prea tânăr…”. Duce dorul lui Leonaş, prietenul ei din copilărie
Guliţă nu‑şi dă seama de natura sentimentelor pe care le are pentru Luluţa, copil fiind, dar le comunică indirect spunând fetei: „Îmi plac arşîcii şî zmeu‑mi place:/ Mi‑e drag cu mingea de‑a arunca,/ Dar lângă tine, ah! Cum să face/ Că‑mi trece gustul de‑a mă giuca?”
Acelaşi Guliţă a încălecat calul Chiriţei fără permisiunea mamei sale, însă nu poate stăpâni animalul şi ţipă disperat după ajutor.
Chiriţa solicită ajutorul sătenilor, pentru a‑şi salva copilul purtat în galop afară din ogradă.
Soseşte Leonaş, după trei ani petrecuţi la Paris, iar Luluţa îl întâmpină cu lacrimi de bucurie – „Cum no‑i plânge, dacă de trii ani de zâle mă găsăsc pintre străini, care, pentru că mă văd tristă şî pe gânduri, zâc că dau semne de nebunie… Ei nu pot înţălege că mi‑i dor de ninecuţa.”.
Guliţă a căzut de pe cal şi a leşinat, spre disperarea Chiriţei, care îl crede mort, dar îşi revine – „pe franţuzeşte”, consideră mama lui – pronunţând cuvântul „trintision”. Leonaş asistă la eveniment şi izbucneşte în râs, ceea ce o determină pe Chiriţa, jignită în amorul propriu, să îl dea afară din ogradă. Leonaş afirmă că se va întoarce şi o avertizează: „de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea.”. Promiţându‑i apoi Luluţei că va veghea asupra ei.