Rezumat la setea muntelui de sare dar sa fie simplu pen Tru can aunt se class a 5 a va roggg
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Marin Sorescu este una dintre cele mai complexe figuri ale literaturii române postbelice. Cunoscut în mare parte ca poet, el a scris deopotrivă și proză, teatru, memorialistică, literatură pentru copii, traduceri. Iar în ceea ce privește teatrul lui Marin Sorescu, trebuie spus din capul locului că această latură a creației sale este încă pe nedrept neglijată. În afara piesei Iona, care se studiază în școală, asupra celorlalte creații dramatice soresciene planează un con de umbră. Odată cu editarea volumului Setea muntelui de sare, editura Art săvârșește în primul rând un act de biruință asupra acestei nedreptăți a istoriei literare.
Setea muntelui de sare este socotită de însuși autorul ei, ca fiind o trilogie dramatică. Nu ar fi însă o trilogie în sensul clasic, întrucât cele trei piese ce o alcătuiesc: Iona, Paracliserul și Matca, nu își împărtășesc nici personajele, nici temele. Și totuși, nu se putea ca acestea să stea dispersate, deoarece le aduce împreună ceva mult mai adânc decât tema centrală și personajele. Fiecare dintre aceste trei piese sunt adevărate tratate de filosofie, ce dezbat pe toate părțile, ceea ce eu aș numi „treimea” existenței umane: viața – nebunia – moartea. În fiecare dintre cele trei piese, personajul central trăiește acut lupta dintre viață și moarte, desfășurată pe terenul propriei existențe, o luptă a cărei arbitru nu este omul, și paradoxal, nici Dumnezeu, ci nebunia. Iar această nebunie se naște, poate, tocmai din sentimentul omului că a fost abandonat de divinitate. Departe însă de a fi moduri artistice de negare ale lui Dumnezeu, piesele lui Sorescu ilustrează mai curând condiția omului ce și-a asumat libertatea de a fi cu sau fără Dumnezeu. În fiecare dintre cele trei piese este surprins un alt tip uman.
În Iona, personajul, stând sub zodia miticului, împărtășește cu personajul biblic omonim, nu atât soarta de a fi înghițit de balenă, cât mai curând tendința de a fi un răzvrătit, un însingurat. Iona ar putea fi un veritabil subiect de dezbatere filozofică. Este clar că în spatele cuvintelor, în spatele ecourilor (care sunt sau nu sunt), în spatele indicațiilor regizorale sugerate de autor, avem de a face cu un vârtej de întrebări menite să rămână fără răspuns. Totuși, șansa lui Iona de a scăpa de disecția nemiloasă a cititorilor (ceea ce ar putea, minimalist gândit, să contrabalanseze neșansa de a fi fost înghițit de un număr neprecizat de pești), este aceea de a fi în egală măsură un poem dramatic, mustind de un lirism delirant, care nu vine, așa cum ar fi de așteptat din cuvinte frumoase și figuri de stil, și nici măcar din vreun ritm născocit anume pentru a da muzicalitate, ci mai cu seamă din efervescența trăirilor surprinse de autor, perpetua pendulare a personajului între speranță și deznădejde. Iar una dintre cele mai percutante crize de acest fel, mi se pare a fi cel în care Iona vrea să îi scrie mamei sale:
„– (Căutând în jur:) Dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aș scrie un bilețel, l-aș pune înăuntru și l-aș lansa pe mare.
– Mamă – aș scrie – , mi s-a-ntâmplat o mare nenorocire.
– (Rugător, exaltat:) Mai naște-mă o dată!
– Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară…
– Și dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia, poate a patra. Poate a zecea oară. Tu nu te speria dintr-atâta și naște-mă mereu”.
Ca o paranteză fie spus, acest pasaj mă trimite cu gândul la finalul romanului Narcis și Gură de Aur al lui Herman Hesse, în care Narcis decretează: „Fără mamă nu se poate trăi, fără mamă nu se poate muri”.
La fel de însingurat ca Iona este și paracliserul, personajul piesei celei de-a doua a tripticului. Numai că acesta pare mai degrabă izolat în catedrală de către oamenii din afară, care nu mai știu de Dumnezeu. La rândul său, acesta, cândva credincios zelos începe să-ți pună întrebări usturătoare despre natura divinității, ajungând, asemenea lui Arghezi, să-i ceară lui Dumnezeu să i se arate. De mai mici dimensiuni, și văduvită cumva de lirismul de care este impregnată Iona, piesa Paracliserul se remarcă prin aceea că face mai accesibilă identificarea câtorva simboluri sau metafore: pietrele ce compun catedrala, reprezintă inimile împietrite ale celor ce se declară creștini, dar nu aduc niciun fel de cinste Creatorului; icoanele rămase neafumate, reprezintă fățărnicia acelorași, gestul paracliserului de a afuma de unul singur icoanele reprezintă lupta surdă a acestuia cu ignorața celor de afară, dar și lupta cu sine însuși, cu propriile întrebări. Măsura piesei este dată de finalul acesteia, care lasă în suspensie o întrebare definitorie pentru clasarea psihologică a personajului: gestul său de a-și incendia veșmintele, reprezintă o sinucidere la care acesta ajunge ca efect al deznădejdi, sau este o metaforă a jertfirii de sine în numele tuturor celor pe care nu a reușit să-i facă să-L vadă pe Dumnezeu?
Explicație: