Rezumat la textul amintiri din copilarie. Va rog repede la romina
Răspunsuri la întrebare
Naratorul începe prin a evoca satul copilăriei sale, aşa cum era în timpul când el începuse a se „ridica băieţaş la casa părinţilor” săi: „Ş‑apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătăiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascali şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”. După care se prezintă pe sine cel aflat la vârsta copilăriei, de fapt pe copilul Nică, „un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra” lui.
După deschiderea noii şcoli din sat, se arată în continuare, preotul aduce, drept dar, un scaun, numit de părinte, Calul Balan, şi un bici, numit Sfântul Nicolai, stabilind totodată regula ca dascălul, la sfârşit de săptămână să verifice cunoştinţele elevilor şi „de fiecare greşală să‑i ardă şcolarului câte un sfânt‑Nicolai.”. Cum Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs auzind acestea, ea a fost prima pedepsită astfel.
În absenţa preotului şi a dascălului, copiii intră în cimitir, unde, spune autorul, „ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la dânsele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece‑douăzeci de suflete prăpădeam deodată”. Aflându‑li‑se fapta, copii sunt pedepsiţi prin aceeaşi metodă a Calului Bălan, „pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari”.
Verificându‑i‑se cunoştinţele la sfârşit de săptămână, de către Nic‑a lui Costache, „băiet mai mare şi înaintat în învăţătură până la genunchiul broaştei” cu care era certat „din pricina Smărăndiţei”, lui Nică îi sunt însemnate mai multe greşeli decât făcuse. Drept care fuge de la şcoală, pentru a scăpa de „călăria lui Balan şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vânătăi”. Urmărit de „doi hojmălăi”, reuşeşte să scape ascunzându‑se„în ţărână, la rădăcina unui popuşoiu”. A doua zi soseşte acasă la Nică părintele Ioan care îl determină pe copil să revină la şcoală spunându‑i, printre altele: „Am o singură fată şi‑oi vede eu pe cine mi‑oi alege de ginere.”. După asemenea vorbe Nică devine cel mai sârguincios elev, încât şi părintele îl „ia la dragoste”, şi Smărăndiţa începe a‑l „fura cu ochiul”.
De Sfântul Foca, sătenii ies „la o clacă de dres drumul”, chemaţi de vornicul satului, unde participă şi elevii şcolii şi dascălul lor, bădiţa Vasile, care este acolo prins „la oaste cu arcanul”. Căci, notează autorul, „Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste...”. Copiii s‑au întors plângând la casele lor, iar părintele Ioan nu a mai găsit un dascăl la fel de bun.
Mama îl acompaniază pe Nică în efortul de a învăţa („când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi la Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.”), pe când tatăl îi ironizează eforturile, spunându‑i „Logofete, brânză‑n cuiu, lapte acru‑n călămări, chiu şi vai prin buzunări!”. Mama doreşte să‑l vadă pe Nică, după cum îi preziseseră „babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele”, om de carte, „al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împetrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său.”. Adică preot. Pe când tatăl este mulţumit ca băiatul să rămână „cum era mai bine: «Nic‑a lui Ştefan a Petrei», om de treabă şi gospodar în Humuleşti.”.
Alt eveniment rememorat este contaminarea lui Nică de „cinstita holeră de la ‘48”, vindecarea venindu‑i de la„doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul”, care i‑au „tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean”.
Bunicul David Creangă din Pipirig îl duce cu sine pe Nică, spre a‑l da la şcoală în Broşteni, unde copilul stă în gazdă, împreună cu Dumitru, fiul mai mic al bunicului, elev şi el la aceeaşi şcoală, în casa Irinucăi, „o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma, acoperită cu scânduri”. Soţul şi fiica Irinucăi, „o fată balcâză şi lălâie, de‑ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”, lucrau în pădure, la tăiat lemne „pentru nimica toată”. Într‑o zi, pe când Irinuca era plecată de acasă, cei doi urcă pe deal în spatele casei şi mişcă din loc o stâncă ce, fiind „numai înţinată”, se rostogoleşte „şi trece prin gardul şi prin tinda Irinucăi, pe la capre, şi se duce drept în Bistriţă, de clocotea apa!”. Stânca lasă „gardul şi casa femeii dărâmate la pământ”, şi „o capră ruptă în bucăţi”. Speriaţi, băieţii se reîntorc în Pipirig, unde bunica îi vindecă de „râia căprească” dobândită în Broşteni, iar când vine veste de cele întâmplate acolo, „bunicul, fără vorbă, a mulţămit pe Irinuca cu patru galbeni.”. După care Nică este trimis înapoi la părinţi.