Question

Rezumat va rog!!!
Zair mi-a fost cea dintâi bucurie. Cea dintâi pasiune.
Era un cal cu ochii catifelați și cu picioare nervoase, de rasă îndelung și răbduriu selecționată. Darul
bătrânilor mei, după nu știu ce izbândă neînsemnată la examene. Împlineam șaisprezece ani. Viața îmi
apărea înainte hohotitoare de lumină, cum sunt acele dimineți de mai care se deschid peste pământ ca o
mare fericire. În cea dintâi zi de vacanță mi se părea că nu mai ajung de la gară acasă, unde mă așteptau
toate alintările și toate nebuniile.
Eram un copil târziu și unic, într-o căsătorie patriarhală, departe de oraș, la o gospodărie de modă veche,
cu un cerdac bătrân deasupra Siretului, printre oameni simpli, dezarmați și buni. [...] Ai mei luptau cu greutăți
despre care n-aveam habar și care, în egoismul tinereții, nu m-ar fi tulburat, chiar dacă le-aș fi cunoscut. [...]
Când am coborât din cerdacul cu viță, în întâia dimineață, și am văzut calul înșeuat, am priceput fără să-mi fi
spus nimeni. Am ghicit după privirea înduioșată a mamei ieșită în prag să-și caute de lucru, după zâmbetul tatei
lăsând la o parte ceașca de cafea neagră, după râsul pe sub mustață al argatului care aștepta ținând calul de frâu.
M-am repezit să-i îmbrățișez pe toți – și pe moș Pintilie cu barba țepoasă, și calul cu botul umed.
— Îl cheamă Zair! – mi-a spus tata cu simplitate – și e din neamul arab, de la Baia.
— Fii cu băgare de seamă! s-a îngrijorat mama. [...]
— Hehe! Chiar de-ar fi el mai amarnic decât Duțipal și-o găsit stăpânul în conaș! grăi moș Pintilie, care
în ceasurile libere se îndeletnicea cu silabisirea Alexandriei, socotindu-mă un vrednic urmaș al lui Alexandru
cel Mare, Macedoneanul.
Sfaturile și cuvintele cu gând de laudă mi-au trecut pe lângă urechi fără să le înțeleg sensul. Eram ca în amețeala
unui vis. Am sărit în șa și am zvâcnit pe poartă, dus mai mult de mânia calului decât de vrerea mea. În urmă a rămas
țipătul mamei și minunarea argatului cu mâna la gură. Într-un ceas am fost prieteni. Și așa am rămas.
După goana peste câmpuri și în umbrele luncilor, poposeam într-un ungher de nimeni știut. Îl lăsam liber,
iar eu, culcat cu urechea la pământ, ascultam în iarba măruntă respirația planetei. Sau, cu fața în sus, priveam
lunecarea ireală a norilor subțiri și albi [...].
Ronțăitul calului era prietenos și bun, aproape ca o prezență, fidelă, mai scumpă decât a unui frate cu
grai omenesc. Mă simțeam împins ușor cu botul umed. Zair, nerăbdător, îmi dădea ghes: „Haide! Destul...
Vrei să ne apuce noaptea aici?”
Și goana la întoarcere era nebunească, peste șanțuri și peste trunchiuri de copac răsturnate, pe care și
eu, și Zair le căutam cu aceeași mută înțelegere.
Altă dată, ne opream în lunca Siretului. [...] Intram amândoi la adânc. Iar după baie, Zair, cuprins de o
voioșie copilărească, se rostogolea în nisip, tăvălindu-se pe spate, agitându-și picioarele subțiri ca o gânganie
uriașă, necheza, strănuta, zvâcnea din copite și fugea singur, fără șa și frâu, peste lanuri, până ce nu mai
auzeam, cu urechea lipită la pământ, cadența galopului. Se întorcea târziu, viclean, cu ocoluri lungi, ca un
copil ghiduș, pășind tiptil, într-un joc de-a v-ați ascunselea. Cred că avea umor; mi se părea câteodată în ochii
umezi și catifelați că văd ca o lumină de râs omenesc. Așa a trecut o vacanță și a doua [...].
Plecarea în toamna aceea a fost posomorâtă. Cu vântul gemând trist ca un arcuș în crengile goale. Cu
ploaia potopind plumburiu zările, deodată strâmtate, sub cerul noros și încruntat. Plecare stăpânită de o
presimțire. Căci a fost fără întoarcere.
La Iași m-a ajuns vestea. Tata vindea tot și încă mai rămânea cu povara unor soroace de datorii. [...]
N-am avut curaj să întreb despre soarta lui Zair. Dar l-am recunoscut într-o zi, la sania stăpânilor celor
noi. Întâlnire neașteptată și crudă. Sania era oprită în fața unei prăvălii. Am ocolit de cealaltă parte, unde era
calul, și am chemat șoptit: Zair! Cum a tresărit încordând gâtul și întorcând ochii – și cum a scâncit un
nechezat slab, ca un răspuns! [...]
Mi-am apropiat obrazul de botul rece al lui Zair; apropierea a fost ca o îmbrățișare, lungă și deznădăjduită​

Answer 1

zair era un cal foarte frumos si tanar, primit de un copil, de la parintii lui, ca dar in urma rezultatelor la examen. Baiatul implinea 16 ani, o varsta pura, incarcata de necunoscut si inca o varsta copilareasca, un episod din viata oricarui om.

Acesta era foarte entuziasmat, incat i a luat pe toti in brate, dar nepasandu i de spusele si laudele pe care le primea. Acesta se urca pe cal , iar toti raman surprinși vazand ca ei 2 se inteleg de minune

Băiatul isi termina plimbarea, odihnindu se si lasandu l liber pe zair , care se aventura si el in lunca. Au trecut 2 vacante incarcate de voiosie si momente bune pt cei 2 prieteni.

Plecarea din toamna aceea a fost trista, caci baiatul avea o sumbra presimtire.

Acesta intorcandu se la iasi , afla ca tatal lui vindea tot din cauza problemelor financiare, iar baiatul era deja sigur ca si prietenul lui fusese vandut. Acesta isi vede intr o zi calul la o sanie, iar strigandu l pe nume se convinge ca acesta e, iar apropiindu se de el si luandu i botul rece in brate, o resimte ca o lunga si tristă imbratisare