Rezumatul Liviu Rebreanu: Strănutarea
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:Liviu Rebreanu
Liviu RebreanuStrănutarea
Liviu RebreanuStrănutareaLuna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare. În răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…
Liviu RebreanuStrănutareaLuna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare. În răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…Didi şade la fereastră, îşi scaldă faţa în lumina dulce a soarelui şi se gândeşte că ar fi bine să iasă şi ea să mai vază niţică lume, că e tânără şi se prăpădeşte de urât în mahalaua asta pustie şi murdară. Stă în strada Raţiu şi e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecţii toată ziua şi trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Aşa, Didi, de când a ieşit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineaţă până în seară, şi numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască.
ştie de unde-i pică norocul? Dacă a plăcut-o el la întâia vedere, are s-o placă şi mai mult când va cunoaşte-o mai bine, când va afla că are şi ea o zestre, acolo, nu mare, dar potrivită. Şi atunci, poate… Cine ştie?… Se uită deseori cu mândrie la ceilalţi călători şi-i pare rău că Jean nu vorbeşte mai tare, să auză toată lumea ce-i spune.
În strada Berzei însă Didi, ascultând fermecată, simte o gâdilitură în nas. Strânge din dinţi şi din buze, închide ochii şi se gândeşte:
— Aoleu, îmi vine să strănut… Unde mi-e batista?…
Batista era în poşetă, iar pe poşetă se aşezase Jean.
Şi Didi simte că gâdilătura în nas se înteţeşte. Se sperie, respiră adânc şi încearcă să rămâie nemişcată. Nu izbuteşte. Strâmbă din nas, îşi schimonoseşte faţa, nările i se umflă şi tremură. Se întoarce către Jean şi caută să-şi scoată poşeta cu batista de subt dânsul. Jean însă e înfierbântat şi se îndeasă mereu spre ea, şoptindu-i pătimaş:
— Eu ador fetele moderne… Şi mai cu seamă d-ta, care eşti… Te ador!
În clipa aceasta Didi nu se mai poate stăpâni şi, cu o strâmbătură grozavă, strănută tocmai în fruntea domnului Jean, murmurând plină de spaimă:
— Iertaţi, vă rog… Iertaţi, vă rog…
Toată lumea din vagon întoarce ochii, zâmbind, spre Didi. Jean îşi scoate batista din buzunar, se şterge pe frunte şi glăsuieşte foarte grav:
— Mersi, domnişoară!
Apoi se scoală, iese pe platformă şi de acolo se uită cu dispreţ la Didi, care se ghemuieşte în colţ, mângâindu-şi gura şi nasul cu mâna, roşă ca racul de ruşine…
Şi Didi e nenorocită. Ochii ei mari, albaştri, se îneacă în lacrămi. Privirile lumii din tramvai o ard. Nu mai vrea să se plimbe pe Calea Victoriei. Lacrămile îi brăzdează sulimanul şi pudra. Vrea să ajungă acasă cât mai curând, să fie iar singură, să plângă…
Face semn conductorului, cu poşeta, să oprească, dar conductorul nu opreşte numaidecât. Se dă jos şi pleacă înapoi, spre casă, pleoştită, cu ochii săraţi de lacrămi…
Luna mai. Cinci ceasuri după amiazi. Soare. În răstimpuri, suflă câte-o gură de vânt rece…
1912
Explicație:
sper că te-am ajutat am făcut un rezumat sper sa fie corect