Rezumatul repede la fragmentul, dau coroana!
„Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite,
nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni;
tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind
nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată […]. Până la optzeci de ani
nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de
bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pâne.
Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile
Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase […]. Zăpada se ridică până la genunchi. În
toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele, își zise în
gând. Aşa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învârteşte. Toată noaptea
visează că se prigoreşte la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia
putu să zică: „Leano, foc, că mor”, şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. Îi fu ruşine ca
să nu-l vadă acel ochi de aur cu câtă uşurinţă îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă
dureros.
Focul pâlpâie în vatră […]. Bătrânul a ieşit din pătură şi îi e cald, ţi îl ia cu fiori.
Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui.
- Ce pui atâta lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig…Mi-e foame…O să
dai foc casei!...Ah, pânea nu mă mai satură…picioarele nu mă mai ţin! […].
După trei zile de friguri, Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul
capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încet dacă n-ar vrea ceva.
- Aş vrea – răspunse trist Hagiul – aş vrea o ciorbă de găină…cu niţică lămâie…lămâia e
scumpă…Şi vezi, găina să nu fie prea mare…mică şi grea.
Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă
caldă […].Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău:
- Ce poftă de copil!...
Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbind cu
lingura […]. Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:
- Stinge focul…să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!...Vreau banii pe jumătate, dacă nu pe toţi!
Şi începu să plângă cu hohote.
(Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea)
Răspunsuri la întrebare
Hagiul era un bătrân care pentru care chinurile îndurate de lipsa prietenilor, a mâncării sau a căldurii îi aduceau fericire. Până la vârsta de 80 de ani nu l-a durut nimic, nici măcar dinții.
În acel an însă, s-a pus o iarnă grea, cu zăpadă pâna la genunchi, cu un ger năpraznic care făcea pomii să trosnească, oamenii să nu iasă din case, iar geamurile hagiului sa se umple de flori groase de gheață.
Atât de frig i-a fost hagiului, încât s-a îndurat să-i dea nepoatei sale Leana, un bănuț de aur să cumpere lemne de foc și o găină din care să-i facă o ciorbă caldă.
Însă zgârcenia lui l-a oprit să mănânce și să se bucure de căldura din casă, văzând în aceste lucruri un mod prin care el a risipit bulgări de aur.
De aceea, bolnav de zgârcenie, î-a cerut nepoatei sale să stingă focul și sa returneze cărbunii și cenușa din vatră, pentru a recupera o jumătate din suma cheltuită.