Question

rezumatul textului ,,fluturele fara curaj" din volumul ,,Ferbonia" mai jos este textul.

Pe Seni – de fapt, Senior, deşi nici măcar mama lui nu-l strigase vreodată pe numele ăsta –, un fluture mic cât unghia, nu-l întâlnise prea multă lume până să înceapă povestea aceasta. După ce părinţii săi zburaseră dincolo de lac, rămăsese singur, fără alt suflet în preajmă. Tare şi-ar fi dorit să aibă un prieten, dar cum oare să-l găsească? Că prietenii nu cresc aşa, pe toate gardurile, îşi dăduse el seama încă din prima copilărie, când zbura ca zăludul, izbindu-se fericit de toţi trecătorii. Nu înţelegea de ce aceştia se feresc, deşi mama-i explicase:
– Vor să te apere, dragul meu. Dacă-ţi fracturezi vreo aripioară!?
Împlinise deja cinci ani, dar arăta ca un fluturaş de câteva zile. Mereu fusese cam mic, dar măcar un timp avusese convingerea că, până la urmă, tot o să crească. Că doar așa mergeau toate lucrurile, nu? Iar acum, când se vedea atât de slăbănog și de palid, chiar că nu-i venea să se mai arate și altora. Se simţea ultimul dintre fluturi, oropsit și fără noroc.
Cum n-avea destulă putere, nu reușise să-și facă nici măcar o casă. Locuia într-o coajă de nucă, la rădăcina unui stejar. Noroc că o găsise și pe aceasta după o furtună năprasnică... Se străduise s-o înfrumuseţeze, deși nimeni nu-i călca pragul vreodată. Vorbea de obicei de unul singur, deși tare mult ar fi vrut să găsească pe cineva cu care să stea la taclale.
– Uite, dragul meu, ai văzut vreodată coropişniţe? l-ar întreba el. Că, pe vremuri, mama îmi spunea: „Seni, să nu te îndepărtezi de casă, fiindcă de jur-împrejur pândesc armate de coropişniţe. Nu ştii când te înhaţă şi te servesc la micul dejun!“ (...)
Dar cum mama plecase – o lacrimă îi curgea de fiecare dată când îşi amintea de asta – rămăsese singur cu pericolele. Nici nu ştia cum se descurcase în toţi anii ăştia. E drept că mâncare găsise pe floricelele din preajmă, iar apa şi-o luase mereu din boabele de rouă. Îşi dăduse silinţa să nu uite nimic din ceea ce îl învăţaseră părinţii. Deşi, în nopţile cu vânt, începea să tremure de frica coropişniţelor. Dacă o să-l dibuiască? Cum o să le stea un slăbănog ca el împotrivă?
Odată, când ieşise pe terasa împletită dintr-un fir de iarbă şi se gândea la toate acestea („Tare aş vrea să cresc mai mare şi să mă fac mai puternic! Aşa n-aş mai fi mereu în pericol. Şi, dacă aş fi mai frumos, nu m-ar mai ocoli toţi de parcă nici n-aş exista!“) îşi simţi inima mai grea ca oricând. Cum o s-o scoată la capăt cu viaţa asta? Începu să suspine, cu antenele din ce în ce mai pleoştite.
– M-am săturat! murmură Seni tot mai abătut – îi venea să intre într-un beci unde să nu-l mai găsească nimeni, niciodată. Dar ce se aude? tresări el.
După cum îşi putu da seama imediat, cineva, la un zbor distanţă, se tânguia odată cu el.
– Vai mie! Ce-o să mă fac?
Seni, intrigat, se duse ţintă spre locul de unde îl îngâna străinul. Te pomeneşti că vreun fluturoi musculos şi atletic îşi râdea de el! O aşa umilinţă nu ar putea îndura. După câteva clipe în care hotărâse să-şi apere chiar cu preţul vieţii teritoriul, Seni răsuflă uşurat. Nu era vorba de niciun duşman, ci de un fluture vârstnic, cu mustăţile albe, care îl privea rugător din iarbă:
– Cum o să mă întorc acasă? se căina acesta. Ajută-mă, băieţaș, fie-ţi milă de un moș fără putere ca mine.
– Dar ce vi s-a întâmplat, domnule?
– Păi, ştii, dragul meu, am fost nesăbuit. Mi-am zis că dacă aş trece în zbor peste vulcanul coropişniţelor, toată fluturimea o să mă admire şi-o să mă aplaude. Ce-mi trebuia mie să mă fac erou la bătrâneţe?! Acum, uite, zac la picioarele tale.
– Dar ce aţi păţit? Vă simţiţi rău?
– Păi, e la mintea cocoşului – deşi mi-e ruşine că n-a fost şi la mintea mea.
M-am avântat ca un şoim, sus, tot mai sus, până ce am ajuns deasupra vulcanului, de vedeam limpede cum fierbe în străfunduri lava. Şi bineînţeles că un arcaş-coropişniţă m-a zărit... N-a trebuit să ţintească de prea multe ori cu acul lui înmuiat în otravă...
– Vreţi să spuneţi că v-a nimerit?!
– Tu ce crezi, băieţaş?! Nu mă pot târî nici până dincolo de frunza asta. Şi, dacă nu ajung cât mai repede la soare – e ştiut că veninul de coropişniţă slăbeşte la lumină –o să-mi dau sufletul curând.
– Nici vorbă, domnule! Voi face tot ce-mi stă în puteri ca să vă ajut.
Şi, opintindu-se, începu să-l împingă spre razele fierbinţi. Sudoarea nu-l făcu să dea înapoi, şi nici căldura nu putu să-l oprească. Abia când fluturele suferind fu scăldat de lumină își trase sufletul și micul Seni. O mulţumire firavă i se înfiripă pe faţă. Tare-ar fi vrut să-l vadă pe străin pus pe picioare. Oare ce să mai facă? (Ioana Nicolaie, Fluturele fără curaj din volumul „Ferbonia”​

Answer 1

Buna! NU știu dacă mai ai nevoie dar uite rezumatul în atașament.

55b7cb31468d6d828d61bdd118331f0a.docx