Rezumatul textului ,, la țigănci ,, de Mircea Eliade
Răspunsuri la întrebare
Domnul Gavrilescu, profesor de pian care dă ore particulare la domiciliul elevilor, se întoarce cu tramvaiul de la o elevă, într‑o zi caniculară. În tramvai se discută, cu fereală şi cu indignare, („E o ruşine”... ) despre locuinţa somptuoasă a ţigăncilor din apropierea traseului tramvaiului, şi despre ţigănci. Dându‑şi seama că şi‑a uitat servieta cu partituri la locuinţa elevei, la „m‑me Voitinovici, mătuşa Otiliei”, Gavrilescu coboară din tramvai pentru a se întoarce şi a recupera obiectul.
Mergând pe trotuar, toropit de caniculă, soseşte tramvaiul de care avea nevoie, dar domnul Gavrilescu renunţă să urce în el – „Se opri şi‑l salută lung cu pălăria. «Prea târziu! – exclamă. Prea târziu!... »”. Trece pe sub umbra nucilor din grădina ţigăncilor, este plăcut impresionat de răcoare şi când „o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă şi cercei mari de aur”, iese pe poarta grădinii şi îl cheamă „la ţigănci”, acceptă.
Este condus de fată într‑„o căsuţă veche, pe care anevoie ar fi putut‑o bănui acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz”. Întrebat de o bătrână ţigancă ce doreşte, şi pus să aleagă trei femei de neamuri diferite, la sugestia bătrânei optează pentru „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, pentru care plăteşte trei sute de lei („trei lecţii de pian! exclamă el”). Apoi, la cererea bătrânei ţigănci adresată celei tinere, este dus „la bordei”, unde ajunge trecând de casa cea luxoasă care se zărea din stradă, printre nuci. Acolo intră „într‑o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii”.
Deşi nici o perdea nu se mişcase, odaia „începu să se lumineze într‑un chip misterios” de strălucirea zilei de vară, se simte „un parfum sfios şi exotic”, iar în faţa lui Gavrilescu apar trei tinere fete. Anume, „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, spune una din ele. Acestora le face o mărturisire „la 20 de ani eu am cunoscut, m‑am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!”. Ele îi cer să ghicească, dintre cele trei, care este ţiganca. Dar Gavrilescu, spune autorul, „fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de‑a‑ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită de un voal verde pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială era ovreica: avea o fustă lungă de catifea vişinie, care‑i strângea trupul până la mijloc, lăsându‑i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului”.
Gavrilescu însă nu ghiceşte: fata tuciurie era grecoaica, cea cu pielea albă evreica, iar cea cu părul roşu ţiganca. Gavrilescu aude de la fata cu pielea tuciurie că ea este grecoaică şi nu ţigancă, cum spusese el, ceea ce lui îi declanşează amintiri despre dorinţa de a călători în Grecia, de pe când era îndrăgostit de Hildegard. Jocul continuă, dar nici la a doua încercare Gavrilescu nu ghiceşte, socotind că „fata acoperită cu voalul verde‑pal” este ţiganca, de fapt aceasta fiind evreica. În urma noii erori, evreica presupune, cu regret, că incapacitatea de a ghici se datoreşte faptului că Gavrilescu „Şi‑a adus din nou aminte de ceva, şi s‑a pierdut, s‑a rătăcit în trecut”. Dacă ar fi ghicit care este ţiganca, îi spune grecoaica lui Gavrilescu, „Ţi‑am fi cântat şi ţi‑am fi dănţuit şi te‑am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos”.
Profesorul se aşează la un pian şi începe să cânte – „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le‑ar fi amintit după foarte multă vreme”.
Domnul Gavrilescu, profesor de pian care dă ore particulare la domiciliul elevilor, se întoarce cu tramvaiul de la o elevă, într‑o zi caniculară. În tramvai se discută, cu fereală şi cu indignare, („E o ruşine”... ) despre locuinţa somptuoasă a ţigăncilor din apropierea traseului tramvaiului, şi despre ţigănci. Dându‑şi seama că şi‑a uitat servieta cu partituri la locuinţa elevei, la „m‑me Voitinovici, mătuşa Otiliei”, Gavrilescu coboară din tramvai pentru a se întoarce şi a recupera obiectul.
Mergând pe trotuar, toropit de caniculă, soseşte tramvaiul de care avea nevoie, dar domnul Gavrilescu renunţă să urce în el – „Se opri şi‑l salută lung cu pălăria. «Prea târziu! – exclamă. Prea târziu!... »”. Trece pe sub umbra nucilor din grădina ţigăncilor, este plăcut impresionat de răcoare şi când „o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă şi cercei mari de aur”, iese pe poarta grădinii şi îl cheamă „la ţigănci”, acceptă.
Este condus de fată într‑„o căsuţă veche, pe care anevoie ar fi putut‑o bănui acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz”. Întrebat de o bătrână ţigancă ce doreşte, şi pus să aleagă trei femei de neamuri diferite, la sugestia bătrânei optează pentru „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, pentru care plăteşte trei sute de lei („trei lecţii de pian! exclamă el”). Apoi, la cererea bătrânei ţigănci adresată celei tinere, este dus „la bordei”, unde ajunge trecând de casa cea luxoasă care se zărea din stradă, printre nuci. Acolo intră „într‑o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii”.
Deşi nici o perdea nu se mişcase, odaia „începu să se lumineze într‑un chip misterios” de strălucirea zilei de vară, se simte „un parfum sfios şi exotic”, iar în faţa lui Gavrilescu apar trei tinere fete. Anume, „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, spune una din ele. Acestora le face o mărturisire „la 20 de ani eu am cunoscut, m‑am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!”. Ele îi cer să ghicească, dintre cele trei, care este ţiganca. Dar Gavrilescu, spune autorul, „fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de‑a‑ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită de un voal verde pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială era ovreica: avea o fustă lungă de catifea vişinie, care‑i strângea trupul până la mijloc, lăsându‑i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului”.
Gavrilescu însă nu ghiceşte: fata tuciurie era grecoaica, cea cu pielea albă evreica, iar cea cu părul roşu ţiganca. Gavrilescu aude de la fata cu pielea tuciurie că ea este grecoaică şi nu ţigancă, cum spusese el, ceea ce lui îi declanşează amintiri despre dorinţa de a călători în Grecia, de pe când era îndrăgostit de Hildegard. Jocul continuă, dar nici la a doua încercare Gavrilescu nu ghiceşte, socotind că „fata acoperită cu voalul verde‑pal” este ţiganca, de fapt aceasta fiind evreica. În urma noii erori, evreica presupune, cu regret, că incapacitatea de a ghici se datoreşte faptului că Gavrilescu „Şi‑a adus din nou aminte de ceva, şi s‑a pierdut, s‑a rătăcit în trecut”. Dacă ar fi ghicit care este ţiganca, îi spune grecoaica lui Gavrilescu, „Ţi‑am fi cântat şi ţi‑am fi dănţuit şi te‑am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos”........
Explicație: