Salut!Am si eu nevoie de cateva citate care reflecta patimile lui manole intre ana si biserica
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Salut găsești explicația m-ai jos
Legenda Meşterului Manole, transpusă în impresionanta baladă a ridicării Mănăstirii Curtea de Argeş – ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab din veacul al XVI-lea – ne trimite la unul dintre miturile fundamentale ale poporului român potrivit căruia nimic din ceea ce se construiește fără sacrificiu nu poate dăinui.
La publicul larg din toate provinciile româneşti, balada ”Monastirea Argeşului” a ajuns sub formă tipărită în varianta pe care o ştim cu toţii în 1852, când Vasile Alecsandri a publicat-o în volumul său, ”Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti)”, în care a inclus multe astfel de creaţii populare pe care le-a cules şi ”îndreptat”. Creația folclorică despre ridicarea Mănăstirii Argeșului aduce explicații imaginare pentru fapte reale. Legenda spune că locul în care ar fi fost zidită Ana, soția meșterului Manole, este marcat pe peretele sudic al bisericii și este dovada că faptele din legendă ar fi adevărate. Se cunosc peste 200 de variante ale acestei balade, dar cea mai cunoscută este aceea culeasă de Vasile Alecsandri.
Mănăstirea Curtea de Argeș
Povestea relatată în toate variantele este în esență aceeași: Negru-Vodă (care în realitatea istorică este Neagoe Basarab), împreună cu ”Nouă meșteri mari/ Calfe și zidari/ Și Manole zece/ Care-i și întrece”, căuta un loc potrivit pentru a ridica ”Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă”, iar acest loc a fost găsit ”Pe Argeș în gios,/ Pe un mal frumos”. Meșterii s-au apucat de lucru, însă munca lor era zadarnică fiindcă tot ce zideau ziua, noaptea se surpa. Meșterului Manole i se arată în vis șansa de a termina cu bine măiastra biserică la care zidea împreună cu meșterii săi: necesitatea de a sacrifica prin zidire în peretele clădirii prima femeie care va veni sa aducă bucate ”la soț/ ori la frate”. Ana, soția lui Manole, a sosit prima, deși meșterul se rugase lui Dumnezeu s-o oprească. Dar cum nimic n-a putut învinge dragostea ei pentru soț, la fel n-a putut nimeni și nimic să împiedice sacrificarea ei în zid de către chiar soţul ei.
Cea mai emoționantă parte a legendei în versuri este chiar aceea care descrie zidirea Anei, în care femeia îi spune cu ingenuitate lui Manole că zidul o strânge și copilașul din pântece ar putea muri: ”Zidul rău mă strânge,/ Țâțișoara-mi plânge,/ Copilașu-mi frânge!”, în timp ce meșterul trăia drama astfel: ”Iar Manea ofta/ Și se apuca/ Zidul de zidit,/ Visul de-mplinit”.
Strălucitoarea mănăstire a fost, astfel, ridicată, iar Manole a fost lăsat pe acoperiș din porunca invidiosului Negru-Vodă, care n-a suportat gândul că iscusitul meșter ar putea construi şi alt lăcaș de cult la fel de mândru ca acela. Asemenea unui Icar, Manole a crezut că poate zbura; și-a construit aripi din șindrilă și s-a avântat de pe acoperiș, murind, desigur, în încercarea lui. Legenda şi balada meşterului Manole ne spun că din locul unde a căzut el a răsărit un izvor care se află şi astăzi.
Fântâna Meșterului Manole
Frumusețea legendei vine și din faptul că Ana şi-a acceptat propria zidire, având încredere în acțiunea bărbatului iubit, iar acesta, sacrificând-o, a pus mai presus dăinuirea frumoasei zidiri, fiind în același timp subjugat de propriul geniu al construirii. În variantele baladei la alte popoare, Ana protestează, se zbate și blesteamă.(CITATELE SUNT PE LA MIJLOOOC))