Question

Salut! imi povestiti rezumatul operei Dan, capitan de plai de Vasile Alecsandri va rog frumos :))))

Answer 1

Poemul Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, se înscrie în intenţia poetului de a pune în faţa contemporanilor săi, spre luare anunţe şi imbold patriotic, pilde eroice ale trecutului şi ideile de libertate şi unitate naţională.Tristeţea şi singurătatea îl fac să mediteze cu durere la trecerea necruţătoare a timpului:  . Depărtarea de acest moment al bravei tinereţi îndurerează sufletul viteazului Dan: stăpânit de-o viaţă de sfânta datorie faţă de ţară, nutrită în clocotul luptei, trecerea zilelor îi pare tot „mai grea”, timpul însuşi este numit cu un epitet plastic, „rece”, iar întruparea lui în fiinţa umană, bătrâneţea, este geroasă”. Sufletul rămas tânăr al lui Dan se animă însă când îşi „pleacă fruntea şi cade în visare”, când visează la „timpii eroici”, în care strigătul cel mai iubit era cel al ţării: „«La luptă, Dane!» / Să vânture ca pleava oştirile duşmane”.  Mânia lui este comparată cu stihiile dezlănţuite ale naturii, trăsnetul, tunetul şi fulgerul, iar efectul lor în rândul cotropitorilor este dezastruos, redat prin aceeaşi comparaţie, „să vânture ca pleava oştirile duşmane”, consacrată mai apoi de Mihai Eminescu şi George Coşbuc.Dan emană şi o forţă lăuntrică imensă, ce îmblânzeşte natura şi fiarele sălbatice, „o vrajă rea de duşmani”, ce-i permite să învingă orice primejdie şi să străbată „prin codri fără drumuri şi fără de lumină”. În chip simbolic, în finalul primei părţi, vulturii carpatici aureolează această tinereţe eroică şi victorioasă a lui Dan, însoţindu-l într-un cortegiu falnic. Poemul lui Vasile Alecsandri are însă marea calitate de a sublima că sufletul nu îmbătrâneşte odată cu trupul, că oricând „încrederea-nfloreşte în inimile mari”. Lui Dan pustnicul, numit cu insistenţă „bătrânul”, spre a i se sublinia prin antiteză tinereţea gândului, i se mai oferă o dată prilejul de a se avânta în luptă. Înţelegând graiul naturii, primejdia o simte instinctiv, iar vestea, care este şi intrigă a textului, o află de la „doi vechi stejari”, personificaţi, păzitori, ca şi el, ai acelei culmi încremenite de munte ce reprezintă fruntariile din înalt ale ţării. De fapt, aici, în partea a doua, mai mult decât oriunde în poem, întreaga natură românească este personificată, subliniindu-se şi mai puternic legătura sa cu românul, suferinţa aproape omenească pe care aceasta o încearcă la ivirea primejdiei. Natura este cuprinsă de nelinişte, de freamăt, ca în baladele populare pe care poetul le-a cules şi le-a fixat pentru eternitate în cuvântul scris. Dinspre hotarele pârjolite vin „lung vaiet, triste şoapte” şi Vasile Alecsandri aprinde în mintea neliniştită a lui Dan, care descifrează semnele, imaginea înfiorătoare a pârjolului năvălirilor tătare. Timpul a fost învins de „inima română” a lui Dan, faptele eroice şi sfârşitul său plin de măreţie şi de demnitate înscriindu-l pentru totdeauna în amintirea poporului. De acum, până în finalul poemului, în desfăşurarea acţiunii, având de îndeplinit misiunea sacră de a se strivi „toţi lupii, toţi şerpii de pe plat, metafore din limba populară ce înfăţişează duşmanii, Dan apare ca un învingător, triumfând chiar asupra morţii. În noile împrejurări, este numit cu epitete ce exprimă transformarea lăuntrică a personajului cuprins de măreţia faptelor eroice, „viteazul Dan”, „măreţul om de munte”. Statura sa impunătoare, coborâtă la luptă, în câmpie, este evidenţiată tot prin hiperbolă, la fel că odinioară: „... Oameni hotărâţi, dintr-o bucată, cei doi se înţeleg din vorbe puţine, pline însă de miez şi de durere pentru ţară, iar pe câmpul de bătaie fac minuni de vitejie, versurile poemului obţinând dinamica tipica a scenelor de luptă.  Ultima parte a poemului încununează cu cele mai alese calităţi morale chipul legendar al eroului. Dan săvârşeşte şi în cuget ceea ce împlinise pe câmpul de luptă. În înfruntarea cu Ghirai, hanul tătar, care vrea să-l umilească prin lepădarea de lege, Dan iese învingător, smulgându-i până la urmă şi duşmanului său cuvinte de admiraţie.  Ultima lui dorinţă este aceea a unui bun român, care şi-a iubit mai presus de orice ţara, al cărei pământ, „în ora morţii grele”, mai doreşte să-l sărute o dată.