Scrie istoria și legenda lui Ștefan cel mare
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o țară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager și pământean.
De pe atunci și până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărțită în două tabere, una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre și cu ochi de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaștri gânditori și cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de țăran și Ștefan, fiu de domn.
Amândouă taberele, înarmate până-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindrilă, cu sulițe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se speriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă.
A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochii albaștri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, și-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn.
Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.
În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai marilor oștirii sale, zise cu sprâncene încrețite:
– Porunca domniei mele este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie pildă și altor neamuri!
Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie ale oștenilor învingători.
Dar, o, Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotușului din sus? Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc și pământul prinde să se clatine și să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului.
Iar în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în brațele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzurați aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii… Ș-atunci…, vai! Toți copiii, cuprinși de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l aștepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeți și o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele și crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate.
Treizeci de ani au trecut după această întâmplare și micul Ștefan, schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara, începu viața grea și anevoioasă, tot în războaie și osteneli, căci țara, fiind bogată, largă și îndemânatică, deștepta sete tuturor vecinilor.
Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea. Și-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință în biruință și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfințit și să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios și pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan cel Mare, în care timp așeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea liniște! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; și oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheș și drăgălaș se înfățișa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.